De la națională la cocaină, închisoare și aproape moarte: „Înghițeam sânge, gâlgâiam, mi s-a oprit respirația” » Povestea tulburătoare a sportivului care și-a refăcut viața de la zero

Retras la numai 30 de ani, după o ultimă comoție care i-a afectat inclusiv memoria, Caldwell spune că și-a reconstruit viața după o experiență în jungla amazoniană, iar astăzi organizează retreat-uri și lucrează ca instructor de respirație și meditație.

Lupta lui Ryan Caldwell cu depresia și drogurile

„Lipsit de griji”, răspunde Ryan Caldwell când jurnalistul The Guardian îl întreabă ce are tatuat pe degete. Zâmbește apoi discret, recunoscând incongruența cuvântului.

În interviul acordat presei din Insulă, Caldwell a abordat mai multe subiecte, de la problemele cu dependența și încarcerarea, la cariera sa în rugby marcată de accidentări și ultima comoție cerebrală majoră care i-a pus capăt carierei și l-a aruncat într-o spirală și mai adâncă, fiind la un pas de a-și pune capăt zilelor.

Caldwell a explicat și cum s-a vindecat treptat, după ce a mers în jungla amazoniană și a luat prima dintre multiplele doze de ayahuasca, un halucinogen pe bază de plante, și cum acum îi ajută pe alții, ascultându-le problemele în timp ce predă tehnici de respirație și meditație.

Caldwell are o înălțime de 2,01 metri și e acoperit de tatuaje, dar acest uriaș e o companie „blândă și adesea amuzantă”, după cum e descris de jurnalist. Fostul rugbist e pe cale să publice o carte, „White Lines: a Rugby Life Broken and Rebuilt” (Linii albe: o viață în rugby, distrusă și reconstruită), care ar putea fi autobiografia sportivă a anului.

„Sportul era sălbatic și plin de viață, ca mine. Dar nu mă iubeam deloc!”

„Primul tatuaj l-am făcut la 18 ani”, își amintește Caldwell. „Era cuvântul «forță» în sanscrită. Mama a plâns și i-am spus: «O, mamă, e doar la suprafața pielii».”

Câte tatuaje are? „E aproape unul singur. Câteva mici spații goale, pe ici, pe colo, dar cea mai mare parte a corpului meu e tatuată. Acum nu mai vreau să-mi fac alte tatuaje și nu mi-am mai făcut de câțiva ani. Dar fac parte din mine.”

Cuvintele „fără iubire” sunt tatuate deasupra unei sprâncene, ceea ce pare ciudat, deoarece viața lui Caldwell a fost plină de iubirea familiei sale. „Când mi-am făcut acel tatuaj, mă simțeam foarte jos și nu aveam nicio iubire pentru mine. Într-o astfel de stare, este greu să vezi iubirea pe care ți-o poartă ceilalți.”

În copilărie, Caldwell s-a îndrăgostit de rugby pentru că „părea sălbatic și plin de viață, la fel ca mine”. Iubea intensitatea fizică a jocului și libertatea pe care i-o oferea de a se izbi de alți jucători.

Dar, în timpul ascensiunii sale ca un copil-minune al școlii și apoi în timp ce juca profesionist pentru Ulster, rugby-ul l-a făcut pe Caldwell să creadă că e greșit să arăți vreo nesiguranță.

Era un tip dur care își pierdea timiditatea doar când se implica în tot felul de faze bahice, unde încercarea de a fi zgomotos și amuzant cu colegii de echipă era mai importantă decât a fi autentic și sincer.

Caldwell scrie că, „în ciuda exteriorului de om dur, eram un suflet sensibil. Simțeam lucrurile foarte profund. Doar privind în urmă realizez că nu aveam un limbaj pentru sentimente.”

„Înghițeam sânge, gâlgâiam, apoi am început să am convulsii”

A obținut doar două selecții la echipa națională de seniori, nu mulțimea de selecții prezisă pe vremea când era o forță în rugby-ul de juniori. Caldwell este poate cel mai cunoscut pentru incidentul în care, la un antrenament dinaintea Cupei Mondiale din 2007, l-a supărat pe Paul O’Connell, iar viitorul căpitan al Irlandei și al echipei Lions l-a pocnit crunt.

După cum susține în cartea sa, „aproape am murit... eram inconștient. Pumnul îmi spărsese obrazul – unul dintre dinții din spate mi-a trecut direct prin el. Înghițeam sânge, gâlgâiam, apoi am început să am convulsii pe teren. Am încetat să mai respir. Aproape dispărut. Au trebuit să mă resusciteze chiar acolo, pe iarbă. Gary O’Driscoll, medicul echipei, a sprintat și mi-a tăiat tricoul. Îmi amintesc frânturi din chipul lui – panică în ochi! – mâinile lui apăsându-mi pe piept în timp ce îmi reveneam. Cineva a strigat după o ambulanță. A fost un carnagiu.”

Caldwell nu îi poartă pică lui O’Connell, care a fost îngrozit de ceea ce a făcut și a descris incidentul, ani mai târziu, ca fiind cel mai rău moment al său în rugby. Cu toate acestea, la vremea respectivă, Caldwell a încercat să pretindă că nu a fost mare lucru.

Impactul psihologic al altor experiențe dureroase cu echipa națională este, de asemenea, detaliat în cartea sa. El scrie despre bucuria sa când antrenorul principal Declan Kidney i-a spus că face parte din lotul pentru meciul cu Noua Zeelandă din noiembrie 2008. Două zile mai târziu, Kidney l-a sunat pentru a mărturisi că numele său fusese anunțat din greșeală. Era în afara lotului, lucru care l-a devastat.

„Adevărata prăbușire a început acolo, cu cocaina”

S-a mutat de la Ulster la Bath în 2011 și a arătat o formă atât de impresionantă, încât Kidney l-a sunat pe Caldwell pentru a-i spune că a revenit în atenția sa. Câteva zile mai târziu, potrivit lui Caldwell, Kidney a sunat din nou pentru a-i spune că, de fapt, nu putea fi selecționat, deoarece juca în afara Irlandei.

Ales cel mai bun înaintaș al sezonului la Bath, Caldwell juca „cu un orgoliu rănit imens”, dar accidentările nu au întârziat să apară. La scurt timp, în timp ce se lupta cu destrămarea căsniciei și cu problemele fizice, „întreaga prăbușire a început la Bath”. Caldwell a început să consume cocaină și, în curând, a ajuns să folosească drogul atât de des, încât avea propriul său dealer.

Ar fi putut evita întunericul care l-a cuprins dacă accidentările nu l-ar fi scos de pe traseu? „Nu știu”, mărturisește el. „Sincer, eram pe timp împrumutat. Când am ajuns la Bath, șoldurile mele erau deja într-o stare cronică de durere. În al doilea sezon am suferit o operație, iar chirurgul mi-a spus: «Nu înțeleg cum de mai poți practica un sport profesionist». În ultimii doi ani, nici măcar nu puteam să-mi pun șosetele dimineața. Și totuși, sâmbăta alergam pe teren, placam și intram în grămezi.”

Atât la Bath, cât și mai târziu la Exeter, a continuat să joace șchiopătând, ajutat de injecții. „Întotdeauna am vrut să joc – așa era cultura în rugby. Îmi amintesc un medic din primii mei ani. I-am spus: «Domnule doctor, îmi este foarte greu. Mă omoară genunchiul». El mi-a răspuns: «Uite niște pastile de întărire».”

Pe măsură ce problemele cu accidentările se agravau, creștea și consumul de cocaină și alte droguri. Vizibil jenat, Caldwell povestește cum Rob Baxter, antrenorul său de la Exeter, l-ar fi putut surprinde prizând cocaină într-o cabină de toaletă. „M-am gândit: «Doamne, s-a prins? Sigur s-a prins». Îmi amintesc că am tras apa, iar Rob stătea chiar acolo. I-am zis: «Salut, Rob?», iar el a răspuns: «Salut?». Am ieșit pur și simplu.”

Baxter s-a arătat înțelegător și amabil când Caldwell s-a retras definitiv în 2014, la 30 de ani, după o comoție de care nu mai putea scăpa.

„Am avut o starie de confuzie multe luni”

„E greu de spus câte comoții am suferit. Au fost ocaziile în care am fost complet inconștient, dar au fost și nenumărate lovituri la cap. Ultima comoție, cea care m-a forțat să mă retrag, a fost diferită. A urmat o depresie severă. Am fost la un specialist în Belfast care, după mai multe teste, mi-a spus: «Nu ar trebui să mai joci rugby». Știam că s-a terminat.”

„Am avut acea stare de confuzie multe luni. Chiar și acum, memoria mea nu este cea mai bună.”

Caldwell e conștient de acțiunile legale pe care mulți jucători le-au intentat împotriva autorităților din rugby, dar afirmă: „Sunt concentrat pe lucrurile pozitive pe care le fac acum. Consumă atât de multă energie mentală să cauți compensații și nu se mai potrivește cu viața mea de acum.”

A vrut să-și ia viața la închisoare

A parcurs un drum lung de la zilele în care îi spunea mamei sale, printre lacrimi, „Aș fi vrut să nu fi fost niciodată rugbist. Ar fi trebuit să am o viață obișnuită.”

Caldwell nu dă vina pe rugby pentru faptul că a ajuns cu „șoldurile distruse, creierul zdruncinat de la prea multe lovituri la cap” și că a fost trimis de două ori la închisoarea Maghaberry, lângă Lisburn, pentru posesie de droguri și daune materiale provocate în timp ce conducea sub influența substanțelor.

A fost la un pas să-și ia viața, pentru a doua oară, în celula sa, fiind salvat doar de un gardian care a venit să-l verifice. Dacă gardianul și-ar fi urmat rutina obișnuită, Caldwell ar fi fost mort la sosirea acestuia.

Cum a plecat în jungla amazoniană

Paddy Johns, fostul internațional irlandez pe care Caldwell îl venera în copilărie, era dentistul închisorii și l-a ajutat. Însă momentul decisiv a venit când un alt dependent a încercat să-l inițieze în consumul de heroină. Atunci, Caldwell a decis că „este de ajuns”. A luat măsura radicală de a pleca în jungla amazoniană pentru a se confrunta cu tot ceea ce devenise, prin intermediul ritualului ayahuasca.

I-au trebuit ani, dar în cele din urmă, Caldwell și-a găsit pacea și un nou scop în viață. „În ultimele luni, de exemplu, am lucrat cu femei care trec prin menopauză, cu oameni care se confruntă cu doliul, depresia și anxietatea. Îi ajut pe oameni cu medicină naturală, exerciții de respirație, meditație și le ofer un spațiu unde se simt în siguranță să vorbească. ”

„Dar nucleul activității mele constă în organizarea de retreat-uri de trei sau patru zile, unde se deconectează de viața cotidiană și de telefoane, și vorbim despre toate aceste lucruri pe care le discutăm și noi acum.”

Caldwell și-a reparat și relația cu părinții săi. Recent, aceștia au venit la cină la el, partenera sa, Tara, și cei doi copii ai lor. Le-a oferit fiecăruia câte un exemplar al cărții sale și, după cum spune Caldwell acum, „La plecare, tatăl meu mi-a spus: «Te iubesc!». Nu ar fi spus niciodată asta în copilărie. El și mama sunt mult mai relaxați, pentru că își făceau griji constant pentru mine.”

„Le-am dat părinților ciuperci magice”

„Tatăl meu are 73 de ani, iar mama 70. Eram în vacanță în Portugalia și adusesem niște ciuperci magice. Sunt foarte deschis cu ei și, când mama m-a întrebat: «Ce mi s-ar întâmpla dacă aș lua una?», i-am răspuns: «Ți-ar încetini gândurile, ți-ar permite să fii mai relaxată». Ea a zis: «S-ar putea să iau una. Hai să-l întrebăm pe tati». Și strigă: «Cyril!». Tatăl meu intră în cameră, iar ea întreabă: «Luăm și noi una din astea?»”

Caldwell se amuză copios. Părinții săi au fost întotdeauna conservatori și muncitori, așa că le-a dat doar „o simplă microdoză”.

„Pur și simplu stăteau acolo, tata se uita la Formula 1, iar mama mi-a arătat ambele degete mari de sus, din pat. Nu i-am văzut niciodată atât de relaxați. Relația noastră este acum mai bună ca niciodată.”

Relația sa cu rugby-ul a început, de asemenea, să se vindece. În decembrie anul trecut, a mers să vadă meciul dintre Ulster și Racing la Ravenhill și a descoperit că „încă fac parte din asta. Și încă este o parte din mine. Da. Dragostea a rămas.”

„Am această pace interioară, chiar și atunci când apar provocări în viață. Nu am multe lucruri materiale, dar nu m-am simțit niciodată atât de bogat ca acum. Pot vedea că întreaga experiență prin care am trecut m-a smerit complet. Trebuia să se întâmple pentru ca eu să pot găsi viața pe care o am acum.”