Articol de Sebastian Culea, Andrei Furnigă (video), George Nistor - Publicat marti, 13 ianuarie 2026 12:02 / Actualizat marti, 13 ianuarie 2026 12:13
Puțin mai la nord de centrul Capitalei, în mijlocul traficului absurd, ca de mare metropolă, Stadionul Dinamo își trăiește, în aceste zile, priveghiul la care nu mai plânge nimeni. Fără lumânări aprinse, dar cu claxoane prelungi în fundal, se pregătește marea demolare. Altfel spus, pe 20 ianuarie, se pune la pământ Groapa, dacă fotbalul românesc mai avea nevoie de o contradicție vie în plus, fie ea și în termeni.
Pe o ninsoare prea puțin așteptată, totul pare acum suspendat între ce a fost și ce aduc șenilele. Încă de la intrarea principală, contrastul e aproape brutal. În zona statuilor, aburul iese din conductele sparte, din pământ, ca o respirație grea, de bolnav, topind fulgii de zăpadă înainte să atingă betonul. În același timp, porumbeii își fac joaca pe degetele siluetei lui Cătălin Hîldan, de parcă ar ști că urmează despărțirea. Nici ei nu-l vor însoți pe unicul căpitan în magazia CS-ului.
Se vede cum bătrânul „Dinamo” fierbe pe dinăuntru, cu a lui infrastructură obosită. Nu mai știe să păstreze nimic închis și, totodată, în țara promisiunilor, deschide perspectiva unei noi fețe, desenate deja pe hârtii curate și randate tridimensional. Un viitor rece, deși aproape perfect. Dorit, dar care nu miroase, momentan, a nimic.
Stadionul Dinamo, în așteptarea cupei de buldozer
În toată această ceață tehnică, industrială, în care trecutul și viitorul par să se suprapună fără să se atingă, undeva, nu foarte departe, stau buldozerele. Chiar dacă încă nu se mișcă și nu le vezi, în cupa lor mare, goală, e un vis greu, de generații, care nu mai putea fi purtat în tribune, ci doar transportat, dintr-o epocă în alta.
Câteva trepte mai jos, la nivelul concretului, sunt crăpături și predomină griul oriunde întorci capul, pictat ici-colo de graffiti-urile ultrașilor ori de scaunele care și-au trăit prea mult soarele și ploaia. Puține lucruri se mai mișcă, deși nimic nu a dispărut complet.
Pe pistă, câțiva oameni aleargă răzleți, fiecare în bula lui, pentru mișcare, uneori singura formă de a nu simți locul și gândurile. Unii mai și sprintează, nu ca să ajungă undeva, ci ca să nu simtă golul, altul decât cel pentru care existau strigăte frenetice.
Stadionul e într-o paragină departe de sfera romanticului. Nicidecum o ruină frumoasă, reprezintă cu desăvârșire o uzură a finalității, cu gunoaie, tencuială căzută și porți ruginite, abandonate exact în momentul în care nimeni n-a mai avut energie să repare. Ca o relație care se termină prin consum, nu prin ceartă.
Prima pensie a lui nea Romică, termen de execuție
Vestiarele, culoarele, ușile, totul miroase a umezeală și a timp. A fier vechi și a renunțare. E genul de loc pentru care orice șurub strâns ar fi doar o amânare inutilă.
Într-o cabină în care stăteau cândva comentatorii și operatorii, acolo de unde s-au strigat, pe rând și de mii de ori, numele lui Mateuț, Dănciulescu sau Dumitrache, își duce traiul un om al străzii, pe timp de noapte. Pentru că și atunci când fotbalul pleacă, ceva rămâne și ține de cald.
În pașii noștri, am întâlnit și unul dintre angajații care asigură o oarecare „menținere a situației”, după cum îi place să spună. Se numește Romică Năstase, are o vechime de 46 de ani ca lăcătuș mecanic în cadrul complexului și așteaptă momentul de o viață: „Pentru toți cei care au fost, pentru toți sportivii, nu doar pentru cei care sunt și care vor veni”.
Și el, și stadionul merg în paralel, în viziunea sa. Cu tact și vorbă bună, ne-a explicat cât de autentic mai e astăzi edificiul inaugurat în 1951 și de ce îi e ușor să-și ia rămas bun.
„Din structură, mai sunt doar câteva piese, suporții gradenelor, ca niște console unde se prindeau gradenele de lemn, și câteva balustrade. În rest, doar betonul. Mi-am amânat pensionarea ca să particip și eu la noua bijuterie care va dăinui peste ani și își va spune istoria în continuare.
Am prins și Revoluția, și evenimente plăcute, și neplăcute. Aici mai făceam și noi pregătire, din când în când. Când spuneai Dinamo, stăteai cu capul sus. Trăiesc și retrăiesc momentele când te luptai pentru un bilet. Și când voi trece în lumea cealaltă, voi vorbi de Dinamo. Am iubit atât de mult clubul ăsta...”, ne-a spus emoționat nea Romică.
Aici a fost un izvor de sănătate. Încă mai aleargă lumea, a fost și o perioadă când se punea o taxă, onorifică, de doi lei pe oră. În ultima perioadă, e tot mai puțină, parcă nu mai are viață stadionul ăsta. Înainte, era un furnicar. Acum, e un loc părăsit. Dacă nu e un lucru modernizat, ceva să atragă... poate și asta a îndepărtat. Un nou stadion e cea mai mare speranță și nu doar pentru noi. Pentru steliști, pentru rapidiști, pentru toată lumea.
- Romică Năstase, lăcătuș mecanic
Întâmplător sau nu, am dat nas în nas și cu Florin Bratu, antrenorul celor de la CS Dinamo, gata să reia pregătirea pentru 2026. Și pentru cel ce a activat „mitraliera”, în 2008, era momentul unei schimbări:
„Mă leagă multe amintiri. Și în calitate de adversar, dar mai ales în tricoul lui Dinamo, în care am înscris multe goluri, în meciuri importante, meciuri europene, dar poate e mai puțin important ce simt eu.
M-aș lega de istoria acestui club, de jucătorii care au purtat acest tricou, mari legende ale clubului, care cu siguranță că vor fi nostalgici după acest stadion, însă generația nouă așteaptă unul nou, cochet”.
Mașini abandonate, imprimante și steaguri din anii 2000
În încăperile de sub tribunele stadionului, multe fără lacăt, Dinamo nu mai e un loc, e un depozit de timp. Nu cobori trepte, cobori straturi, pentru că nu mai există prezent, sunt doar obiecte care au rămas fără proprietari și fără explicații, ca după o evacuare făcută în grabă, dar întinsă pe ani mulți.
Într-una dintre ele, poți să vezi o mașină parcată definitiv. E acoperită cu folie, prinsă cu bandă adezivă, de parcă ar fi pregătită pentru conservare. Roțile-i sunt ruginite, caroseria e mătuită de praf și pare că n-a mai fost mutată de mult. Ca multe lucruri de aici, să afli cui i-a aparținut ar fi o misiune de detectiv.
Câțiva metri mai târziu, un alt automobil, dar nu întreg. Demontat bucată cu bucată, puzzle neînceput.
În subteranele cu tavane joase, fără ferestre, sunt grămezi de vechituri. Imprimante scoase din uz când lumea încă tipărea și nu scana de pe telefon biletul, steaguri din anii 2000, care nu mai flutură nicăieri, ferestre. Televizoare de pe vremea bunicii, hârtii, cartoane, saci și moloz, toate lăsate de izbeliște mucegaiului.
În vechea spălătorie și în culoarele care duc la vestiare, pereții sunt pătați, faianța e crăpată, iar ușile atârnă strâmb. Într-un colț, e un scaun de plastic roșu, singur, îți lasă impresia că cineva s-a ridicat și nu s-a mai întors niciodată.
Nimic nu mai spune povești, ci doar înghesuie.
Cu ce rămâi după o ultimă vizită pe Dinamo?
Chiar dacă nu ne-a lătrat niciun câine, este evident că Stadionul Dinamo nu a fost niciodată primitor, cel puțin în ultima sa formă. A ținut la distanță, a obligat să cauți intrarea corectă, poate și din acest motiv a și durat atât.
În cele din urmă, a rămas prea multă solitudine. Nu solitudinea care invită la reflecție, aceea care confirmă capătul de drum. O arenă ținută în viață doar de inerție, de indolență, mereu între lumi.
Între Circul Globus și Spitalul Floreasca, între spectacol și urgență, între râs și salvare. Aceleași coordonate din care, Cornel Dinu, autorul încadrării perimetrale, a privit de mai multe ori meciurile de la fereastra salonului în care era internat.
Nici măcar el nu mai recunoștea pe deplin stadionul din care, altădată, „Procurorul” își punea sub acuzare adversarii, deși tribunele continuau să deseneze aceeași geometrie.
Blestemat sau nu, se poate spune că a fost și o extensie a unor vieți care n-au știut să se termine la timp, un loc din care se salvează greu.
E dificil să pășești ultima dată pe Dinamo știind că urmează să intre în scenă cupa de buldozer, trofeul care lipsește în palmares. Nu se ridică deasupra capului, nu se sărută, deși se imortalizează.
Un spațiu metalic în care se adună nu doar resturi, ci ani, orgolii, speranțe uzate. Fericiți cei ce o umplu cu visul lor.
Suporterii dinamoviști se vor despărți de vechiul stadion din „Ștefan cel Mare” pe 20 ianuarie, de la ora 12:00, cu prilejul unui eveniment simbolic organizat de Clubul Sportiv Dinamo, care va marca startul lucrărilor de demolare și al construcției viitoarei „Arene Multifuncționale Dinamo”, cu o capacitate de aproximativ 25.000 de locuri. Termen de inaugurare: 2028.
Cu un buget de 172 de milioane de euro, noua arenă va fi construită pe 66.551 mp din suprafața totală de peste 180.000 a complexului. Proiectul prevede 11 săli de sport, un amfiteatru, hotel, muzeu, cantină, spații expoziționale și un heliport amplasat la 33 de metri înălțime, destinat Spitalului de Urgență Floreasca.
Cosmin Olăroiu, investiție de milioane de euro într-un proiect major din București
Cuplul viral din sport s-a despărțit după o săptămână de relație intensă
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
