SPECIAL Olanda și Germania, OUT de la Mondial, dar cine știe adevărul crud despre cum a ajuns fotbalul la loviturile de departajare?

Pe 5 august 1970, pe stadionul Boothferry Park din Hull, Manchester United, o echipă și pe atunci plină-ochi de vedete, încheia la egalitate, 1-1, meciul din Watney Cup împotriva echipei din liga a doua, Hull City, după prelungiri. Acel meci avea să intre în istoria fotbalului, pentru că a conținut prima serie de lovituri de departajare, lucru cu care suntem atât de obișnuiți acum.

Cu șase săptămâni mai devreme, forurile legislative ale fotbalului din Anglia puseseră capăt practicii de până atunci care stabilea câștigătoarea prin aruncarea monedei, înlocuind-o cu o serie de cinci lovituri de la 11 metri executate de fiecare echipă.

Martyn Kelly, pe atunci în vârstă de 11 ani, fan înfocat al lui Hull City în vârstă de 11 ani, își amintește cu emoție de acel moment. „Era George Best, unul dintre cei mai mari jucători din istorie. Urma să execute primul penalty din prima serie de lovituri de departajare din lume”, își reamintește acum bărbatul, citat de BBC Sport.

Cei care aduseseră această modificare nu bănuiau încă faptul că această nouă metodă de a decide un meci terminat la egalitate avea să devină o experiență plină de adrenalină, pe care unii fani, jucători și antrenori abia o pot privi.

Înainte de acest moment, rezultatul meciurilor de cupă sau din fazele eliminatorii ale altor competiții care se încheiau egal era decis prin rejucare, tragere la sorți sau prin metoda absolută a intervenției norocului - aruncarea monedei.

Ian McKechnie (Hull City) a fost primul portar care a apărat o lovitură de departajare / Foto: Hull City

Multe echipe mari au pierdut, de-a lungul vremii, pentru că norocul nu le-a fost alături la aruncarea monedei

Cupa Watney a fost o competiție din presezon, desfășurată între 1970 și 1973, la care participau echipele cu cele mai multe goluri marcate din primele patru divizii (cu unele excepții).

La Campionatul European din 1968, Italia ajunsese în finală după ce sorții au favorizat-o la aruncarea monedei, în urma unui sec 0-0 cu Uniunea Sovietică. Finala împotriva Iugoslaviei s-a terminat 1-1, iar Italia a câștigat în cele din urmă cu 2-0, două zile mai târziu, la rejucare.

Israelul - propunerea care a schimbat fața fotbalului

Pentru cei care nu agreau modalitățile existente de a stabili învingătoarea, picătura care a umplut paharul a venit patru luni mai târziu. Căpitanul Israelului a extras un bilet pe care scria „NU” dintr-un sombrero imens, lucru care a stabilea că echipa sa pierdea sfertul de finală la Jocurile Olimpice din 1968 în fața Bulgariei, după un meci încheiat 1-1. Acest moment a stârnit furia unor oficiali din cadrul federației de fotbal a reprezentativei învinse.

Yosef Dagan, oficial al Federației Israeliene de Fotbal, a susținut atunci că trebuie să existe o metodă mai puțin întâmplătoare pentru a tranșa aceste momente importante – care să depindă mai puțin de noroc și mai mult de fotbal.

Dagan și Michael Almog – care a devenit ulterior președintele federației israeliene – au conceput ideea loviturilor de departajare și au trimis o propunere oficială către FIFA, în 1969. Aceasta a fost publicată în revista oficială a forului mondial.

În scrisoare, Almog propunea „să se renunțe la această modalitate de a decide câștigătorul prin tragere la sorți, un sistem imoral, de-a dreptul crud, pentru echipa învinsă și lipsit de onoare pentru cea triumfătoare”.

El a cerut înlocuirea acestei practici cu o serie de cinci lovituri de la 11 metri pentru fiecare echipă. Dacă scorul rămânea egal, seria trebuia să continue până când o echipă rata și cealaltă marca.

Sugestia a fost intens dezbătută înainte de a fi adoptată de International Football Association Board (IFAB), forul legislativ al fotbalului, la adunarea generală anuală din Inverness, pe 27 iunie 1970.

La început, nimeni nu voia să-și asume o astfel de responsabilitate uriașă

De-a lungul anilor, au existat și alte metode de a decide meciurile egale, precum trofee acordate la ex-aequo sau numărul de cornere, dar și diverse versiuni ale loviturilor de departajare în competiții interne minore.

BBC Sport a cerut FIFA să confirme dacă loviturile de departajare de la Cupa Watney au reprezentat prima serie oficială, dar forul mondial a răspuns că nu deține „acte care să confirme sau să infirme această afirmație”. Cu toate acestea, Muzeul Național al Fotbalului din Anglia o menționează ca fiind prima serie de lovituri de departajare din această țară.

„Nu-mi venea să cred, echipa mea iubită, Hull City, juca împotriva lui Georgie Best, Bobby Charlton și Denis Law. E ca și cum ai avea în aceeași echipă pe Messi, Ronaldo și Mbappé”, și-a amintit Kelly în emisiunea „Sporting Witness” de la BBC.

Frankie Banks, fost jucător la Hull City, a adăugat: „A fost un meci uriaș, jucam împotriva lui Manchester United, care cu doi ani înainte câștigase Cupa Campionilor Europeni. Atmosfera era extrem de încinsă.”

„Jucătorii de la Man United erau eroii noștri. Pe hârtie, nu aveam nicio șansă. Voiam să câștigăm, să demonstrăm tuturor că, deși ei erau probabil cea mai bună echipă din lume, puteam să le ținem piept”, a adăugat Banks.

Hull City a marcat prima, luând conducerea în minutul 11, prin Chris Chilton, înainte ca Law să egaleze pentru United în minutul 78, trimițând meciul în prelungiri. Pe măsură ce timpul se scurgea, în cele 30 de minute suplimentare, jucătorii și-au dat seama că erau foarte aproape de a scrie istorie.

„Terry Neill, jucător-antrenor al lui Hull, a cerut, evident, voluntari, iar unii dintre băieți au fost reticenți să se ofere să execute penalty-uri, în timp ce alții au fost suficient de curajoși să spună «Mă bag eu, și eu, și eu»”, a povestit Banks, care nu se afla pe foaia de joc în acea zi, dar era prezent la meci.

„Nimeni nu vrea să fie cel care ratează”

Nimeni, mai ales, nu voia să fie primul jucător din istorie care ratează la o astfel de departajare. Cu toate acestea, Best a fost primul jucător care a marcat, trimițând un șut cu dreptul, pe jos, în colțul din stânga.

Pentru Hull City, Neill a devenit primul jucător-antrenor care a înscris la o serie de lovituri de departajare, contribuind la menținerea scorului egal, 3-3.

„Meciul era încă deschis oricărui rezultat, iar zgomotul tribunelor era asurzitor”, a povestit Banks.

Dar apoi, într-un moment nefast pe care nenumărați jucători de renume l-au trăit ulterior de-a lungul deceniilor, șutul lui Law a fost apărat de Ian McKechnie, care a plonjat inspirat.

„Pentru totdeauna, Law va rămâne în istorie ca primul om care a ratat la o serie de lovituri de departajare, iar McKechnie - primul portar care a apărat un penalty într-o astfel de împrejurare”, a spus Banks.

Ken Wagstaff a ratat apoi pentru Hull, așa că, atunci când Willie Morgan a marcat pentru United, Hull știa că trebuie să transforme ultima sa lovitură.

Cu acea ocazie, McKechnie a devenit și primul portar care a executat un penalty la o serie de departajare.

„Te rog, Doamne, nu el!”, își amintește Kelly că a gândit. „Nu-mi venea să cred, nici mamei mele nu-i venea să creadă, nici măcar lui Alex Stepney, portarul lui Man United, nu-i venea să creadă - și chiar l-a întrebat ce caută acolo. Îmi pusesem deja mâinile în cap!”

McKechnie și-a luat avânt, s-a apropiat de minge și a tras cu putere... direct în partea superioară a barei transversale. Și astfel, a devenit primul portar care a ratat un penalty la o serie de departajare.

„Încă susțin că Ian McKechnie a fost alegerea corectă – avea un stâng de vis – și a avut curajul s-o facă. Aș fi pariat că va marca”, a spus Banks.

De atunci au existat mulți alți fotbaliști aflați atât în pielea lui Law, cât și a lui „McKechnie”. De fapt, statisticile spun că 24% dintre penalty-urile executate la loviturile de departajare sunt ratate.

Acestea au decis unele dintre cele mai mari competiții, finala Cupei Mondiale ajungând la lovituri de departajare de trei ori – în 1994, 2006 și 2022.

Primul titlu internațional major decis la penalty-uri a fost Campionatul European din 1976 – lovitura câștigătoare fiind celebra și îndrăzneața „scăriță” a cehului Antonin Panenka.

De-a lungul anilor, naționala masculină a Angliei a trăit numeroase dezamăgiri la loviturile de departajare, pierzând de șapte ori în acest mod la turneele majore.

Pe 26 martie 2026, visul Țării Galilor de a juca la Cupa Mondială din acest an a fost spulberat de Bosnia-Herțegovina, după loviturile de departajare (1-1 după timpul regulamentar și prelungiri, 4-2 după penalty-uri). Emoțiile acelui carusel de șuturi alternative au rămas aceleași, după zeci de ani de la introducerea lor în fotbal.