Mondialul ca produs, iar golul ca decor

Gianni Infantino zâmbește sau hai să-i spunem pe înțelesul tuturor, Mărin de la FIFA. Are și de ce, că atunci când conduci o organizație care îți spune că o competiție este „cea mai reușită din istorie” pentru că stadioanele sunt pline 99,6%, lumea te aplaudă.

Cifrele sunt perfecte, graficele sunt frumoase, televiziunile transmit, sponsorii respiră ușurați, fotbalul merge înainte, europenii se trezesc cu noaptea în cap, dar ce mai contează?

Vreți un credit pentru fotbal?

Doar că undeva, între un procent de ocupare și un contract de miliarde, rămâne o întrebare pe care nimeni nu vrea să o pună sau pleacă pe fenta superficială de la FIFA: Mai este acesta fotbalul pe care l-am iubit sau doar cel mai eficient produs construit în jurul fotbalului?

Pentru FIFA, răspunsul este foarte simplu, că stadioanele sunt pline ochi, așa că argumentul lor stă în picioare. Când vezi zeci de mii de oameni în tribune, cântând, făcând poze, trăind momentul, pare greu să vii și să spui că ceva este greșit, în condițiile în care am văzut atâtea Cupe Mondiale, din 90 și până azi, unde erau stadioane goale. Azi parcă nu-ți vine să crezi, dar pe atunci globalizarea era la început, în SUA nu erau 40 de milioane de mexicani, de exemplu.

Totuși, stadioanele pline nu spun întotdeauna toată povestea, uneori spun doar că oamenii iubesc atât de mult fotbalul încât acceptă aproape orice pentru a fi acolo. Își fac economii, iau bilete scumpe, traversează continente, un argentinian s-a lăudat la TV că a făcut credit bancar și și-a lăsat acasă soția cu doi copii. În țările unde fotbalul nu este sport, ci religie, oamenii fac sacrificii pe care un om calculat, dintr-o țară nepasională, nu s-ar împrumuta la bancă pentru a vedea un meci în America.

Alt exemplu, un britanic și-a vândut casa și s-a dus să vadă Anglia peste Ocean. Iar Mărin de la FIFA vine și spune: „Uitați, este un succes!”. Cu bilete la 2.000 de dolari, da, este un succes. Pentru FIFA și pentru marketing e spectacol în iarbă și în conturi.

Cum vă place ... cu pauze de hidratare

Comedia lui Shakespeare, Cum vă place, are celebra scenă din Pădurea Arden, cu acel monolog despre cele șapte vârste ale omului. Și merge și aici, despre cum era fotbalul odată și cum e azi.

Fotbalul a avut ceva ce alte sporturi au pierdut, cursivitatea. Era singurul spectacol mare în care nu puteai opri timpul ca să vină o reclamă, să schimbi decorul, să recalculezi profitul, era un fluviu care curgea 90 de minute până când se oprea în baraj.

Acum apar pauze de hidratare peste tot, iar motivul oficial este căldura. Și nimeni nu poate nega că temperaturile au devenit o problemă serioasă, iar jucătorii sunt oameni, nu roboți. Dar când vezi pauze chiar și în condiții în care explicația climatică devine discutabilă, atunci te întrebi dacă nu cumva e doar marketing american, totul e despre bani.

La San Francisco s-a jucat la 15 grade, pauză de hidratare, în nocturnă. La meciul dintre Franța și Irak a plouat cu găleata, au oprit și meciul aproape 2 ore, din cauza descărcărilor electrice, dar n-au lipsit pauzele de publicitate, ce să mai!

Aici apare marea diferență dintre fotbal și sporturile americane, acolo, întreruperea este parte din spectacol, reclama intră în joc, jocul se adaptează televiziunii. La fotbal, sport creat de europeni, televiziunea trebuia să se adapteze jocului, numai că banii lui Mărin de la FIFA au schimbat tot.

Dacă nu ești sponsor FIFA, ai putea să descoperi că un logo trebuie acoperit, cum au făcut cei cu jeanșii și cei cu aparatele și spuma de ras. Dacă ești sponsor FIFA, poți transforma aceeași situație într-o campanie globală, pentru că toată lumea câștigă. Mai puțin, poate, spectatorul care vine pentru fotbal și nu pentru un târg de marketing cu minge.

Și mai sunt echipele degeaba

Cea mai mare problemă a acestui Mondial o reprezintă numărul de echipe, ok, am înțeles, că iarăși marketing, mai multe povești, vin unii cu autocarul de pe plantația de trestie de zahăr, apare un nene de 40 de ani care apără tot și devine erou național.

E normal, sună frumos, fotbalul se dezvoltă, țările mici cresc, apar surprize și ajungem la vorba lui nea Traian Tomescu: Nu mai există echipe mici! Acum sunt și ele la Mondial, noi, de exemplu, stăm acasă de 28 de ani.

Mai multe echipe înseamnă și mai multe meciuri fără echilibru. Scoruri mari, diferențe enorme, echipe care intră pe teren cu singurul obiectiv de a supraviețui. Am văzut deja meciuri care seamănă mai mult cu o formalitate decât cu o confruntare, Germania – Curacao 7-1, Canada – Qatar 6-0, Suedia – Tunisia 5-1, Olanda – Suedia 5-1, Japonia – Tunisia 4-0, Portugalia – Uzbekistan 5-0, să vă mai spun?

De fapt, formatul ăsta creează impresia că lupta este uriașă, deși foarte multe echipe merg mai departe, 32, din 48. Doar 16 pleacă acasă, fix alea care sunt degeaba. Nu știu de ce, dar am impresia că la turneul ăsta, chiar și Unirea Slobozia pleca acasă cu un punct!

Un antrenor inteligent poate face un zid de zece oameni, poate fura un egal și poate transforma grupa într-un joc de șah defensiv, doar ați văzut! Cândva, ni se spunea că fotbalul nu este doar despre a nu pierde, este și despre curajul de a încerca să câștigi. Azi, cu toate resursele lumii, fotbalul pare că are din ce în ce mai puține figuri capabile să rupă epoci.

Cristiano Ronaldo, primul jucător din istorie cu gol la 6 Campionate Mondiale/ foto Imago Images

Messi și Ronaldo încă sunt aici, la vârsta la care mulți jandarmi și polițiști au ani de pensie deja. De vreo două ediții de Cupa Mondială, vorbim despre finalul carierei celor doi, așa că trebuie să ne întrebăm ceva. Nu despre ei, ci despre cei care vin din urmă.

Poate că medicina sportivă a ajuns atât de avansată încât un mare fotbalist joacă până aproape de 45 de ani, dar nu cumva fotbalul a pierdut puțin din magia aceea în care fiecare generație își producea propriul zeu?

Da, Cupa Mondială e un spectacol, dar undeva, printre pauze, sponsori, extinderi și statistici perfecte, rămâne întrebarea veche: dacă totul crește, de ce uneori avem impresia că jocul devine mai mic?