Artă spaniolă în căderea Bastiliei

Cele o sută și un pic de minute, cât a durat tortura îndurată de Les Bleus în Texas (cu tot cu hydrations breaks), au fost ca un documentar Netlix, că tot se joacă semifinalele în America. Un film horror, în care Mbappe, Dembele, Olise și compania nu au jucat nici măcar într-un rol secundar. Au fost anonime amorse. Umbre palide pe chipul unei Gioconde mutate cu forța de spanioli din Luvru în Conciergerie și zăvorâte cu două lacăte.

Fotbalul campioanei Europei a fost încântător ca picturile maeștrilor din El Prado. O capodoperă colectivă în care penelul s-a aflat în mâna lui De la Fuente, iar uleiul, culorile, nuanțele, lumina și geometria au fost puse pe pânza verde într-un stil grandios.

Del Bosque versiunea 2.0 poate face după 14 ani „dubla” Euro - Mondial, dar în ordine inversă

În niciun moment sau aproape deloc, francezii nu au părut să aibă vreo șansă contra unei mașini de fotbal în care fiecare rotiță și piston au tors rotund. Fără a ambala motorul la turație asurzitoare, a brusca pedala de accelerație și a călca frâna într-un puseu de panică.

Trupa lui Deschamps a fost hipnotizată și redusă la statutul de echipă mică, părăsită de orice speranță că poate întoarce un handicap (postură experimentată pentru prima oară la acest turneu) pe care i l-a provocat stângăcia amatorială a unui apărător nedemn de PSG.

Poate invoca un alibi selecționerul, ajuns la un meci de a-i preda ștafeta așteptată de Zidane, că l-a pierdut devreme pe Saliba, în golul lăsat de accidentarea finalistului Champions League răsărind combinația care a ucis semifinala, Olmo – Porro.

Luis de la Fuente // foto: Imago

Muschetarii lui Deschamps, fără gardă în fața fortului rojo

Doar că de data asta, nu detaliile au făcut diferența, ci însăși regia și scenariul lui De la Fuente. Acest Del Bosque updatat de la versiunea 1.0 din Africa de Sud 2010 a reușit să scufunde mijlocul francez în Triunghiul Bermudelor, Rodri – Fabian Ruiz – Dani Olmo.

Pe hârtie, aceștia nu s-ar prea compara cu tridentul primei campioane mondiale, Busquets, Xabi Alonso, Xavi. Poate doar fostul câștigător al Balonului de Aur să-i ia fața închizătorului Barcelonei, dar starul lui Pep Guardiola de la Manchester City a dictat legea din sala motoarelor.

Secretul supremației Roja a stat și în felul în care muschetarii Franței cu tot cu D’Artagnan - Mbappe, Olise, Dembele plus Barcola – chiar au fost dezarmați și s-au trezit fără gardă. N-au putut striga „touche” în poarta lui Unai Simon, pentru că n-au avut aer și nici spații, nu s-au mai putut desfășura în voie. Cel mai de temut atac de la această Cupă Mondială a fost dat dispărut în Dallas în fața celei mai tari defensive, învinse doar de belgianul De Ketelaere.

Trambulina lui Lamine Yamal și cabala numărului 19

Spania nu s-a risipit în grupă, a lăsat când nu a putut mai mult capul (verde) în jos și nu a furat privirile nici în primele faze eliminatorii, parcă așteptându-l pe Lamine Yamal să-și încheie adolescența și să tureze spre 100%.

De la Fuente a știut să corecteze din mers primul unsprezece. Și-a găsit perechea ideală de laterali, Porro - Cucurella. L-a trecut pe Pedri pe bancă, sacrificându-l pentru cauza echipei. A mizat inspirat pe Olmo în spatele vârfului (Oyarzabal e golgheter în mandatul său, chiar dacă nu-i ceea ce însemna Villa în 2010). Și a făcut să nu se cunoască absența lui Nico Williams, jucându-l pe Baena în stânga.

Lecția tactică predată Franței e pentru Spania un nou volum din ciclul „Save the best for last”. Indiferent ce nume va ieși sub scut în turnirul din Atlanta, Furia Roja are prima șansă în fața trupei lui Messi sau a lui Kane în marea finală, care se va juca pe 19. Fix numărul de pe tricou și vârsta abia împlinită de Lamine Yamal. Coincidență?

Cum ar fi ca Golden Boy-ul spaniol să fie „Superior Player of The Match” taman la reprezentația de gală din Times Square-ul fotbalului mondial?