P.S.

Formula „stimate domn” nu are nimic zeflemitor, cum sugerează Ionuț Iordache. Sau dorința de a arăta că sunt cult. Nu are nimic de a face cu cultura folosirea unei termen de politețe.

E, simplu, expresia unui respect adevărat, cu atât mai mult cu cât jucătorul s-a referit la mine tot cu o astfel de formulă. Dacă vreau să fiu zeflemitor, o pot face fără perdele. Iar lui Ionuț îi pot spune, amical și direct, că nu prin șarje la limita civilizației se poartă o polemică.

Critica alegerii Qatarului ca destinație nu e expresia dorinței mele naive de a „trasa un obiectiv”, ci rezultatul aproape matematic al datelor introduse în „sistem” de fotbalist și de lumea fotbalului.

Ori îți pasă de acest sport, de echipa națională, de calificări, de cupe europene, cum cotcodăcim toți, și noi din presă, și ei din fotbal, ori nu-ți pasă, și atunci alegi Asia sau China, dar nu te mai dai în piept cu cărămida patriotismului. Pot înțelege orice alegere. Ce nu e de înțeles sunt ipocrizia și frângerea logicii. Nu poți să semnalizezi la dreapta și să o iei la stânga că e accident. Și ți se ridică permisul de a fi credibil. 

„E un vis pentru orice fotbalist să ajungă la un turneu final?”. „Cu siguranță. Își reprezintă țara, își pune toată munca în slujba unei țări!”. „Poate România să câștige Euro?”. „Poate pe viitor, cu un proiect bine pus la punct și cu copiii care vin din spate, talentați și dornici de a realiza ceva frumos pentru această țară, este posibil”. Minunat spus! Ghiciți cine?

Dacă a susține că nu poți avea un fotbal de calitate fără sacrificii înseamnă că sunt moralist, că am aere de atotcunoscător, primesc. De partea mea stă un întreg fotbal la care ne uităm cu gura căscată și care funcționează pe aceleași principii. Florinel Coman a făcut asta. Până acum.

Dacă nu s-a înțeles bine, mai zic o dată: spre Qatar el a fost împins de tot ce se face greșit la echipa lui și în fotbalul românesc. Nu e ca și cum omul acesta ar fi ales din senin să traverseze deșertul. A fost dus de mână până acolo. Că putea să se smucească mai devreme din această strângere, e o poveste spusă deja.

Familia lui Florinel e exclusiv treaba lui. Văd însă că alții mor de grija ei, de ca și cum presa de sport ar trebui să se ocupe de rudele fotbaliștilor, nu de prestațiile și alegerile lor. Sunt publicații pentru asta. Să nu le confundăm.

Ionuț Iordache are însă dreptate când spune că ar trebui să înțelegem mai bine alte generații pentru a putea comunica în cele din urmă cu ele. Ele nici măcar nu trebuie să fie egalele noastre, în multe ne-au depășit. Doar că atunci când nu reușesc în chiar ceea ce ele și-au propus trebuie spus acest lucru, nu ascuns sub mângâieri.

Mă îndoiesc că visul de copil al lui Coman era să joace la Al-Duhail. Da, e cazul ca toți să ne îngrijim de visurile copiilor ca la capătul lor să nu conteze doar banii. Concluzie la care vom ajunge toți, moraliști sau nemoraliști, atotcunoscători sau nu. Doar că unii prea târziu.

Lui Florinel Coman i-am așternut de la „renașterea” sa fotbalistică un covor de vorbe bune și de încurajări. E un om la care țin, în ciuda a ceea ce i-ar spune alții sau ar crede chiar el, pentru că ne-a arătat că se poate. El, nu alții. El a fost ce a vrut el să fie, nu ce am vrut eu sau cine știe cine. Doar că patronul lui s-a încăpățânat să îl includă în visul de a-l vinde pe o sumă mereu mai mare decât i se oferea. De la un punct încolo Florinel nu a mai trăit visul lui, ci pe al altuia. Și acum vedem, fotbalistic, rezultatul.

Și cu asta, să trecem la altele.