Articol de Luminiţa Paul - Publicat sambata, 16 februarie 2008 00:00
Realismul magic şi realismul cu mingea pe gazon românesc. Transplant reuşit?
Mexicani încă nu avem. Oricum, ei sînt în America de Nord, dar aparţin, inevitabil, acelei entităţi care se numeşte America Latină, cu punctele ei comune şi deseori fascinante, cu trăsăturile ce unesc şi descriu. De ce mexicani? Doar ca să citez o frază a scriitorului Carlos Fuentes, care spune că "literatura aşa-zis latină este atît de surprinzătoare, originală şi productivă pentru că popoarele care au creat-o şi o creează au tăcut prea mult. Au prea multe poveşti restante de povestit".
De fapt, lumea largă a descoperit şi s-a entuziasmat, probabil, de fotbalul sud-american înainte de a-i putea aprecia cum trebuie literatura. Brazilia-Argentina e un duel etern, între plajă şi pampas, între magia creatoare şi magia sobră. De acolo au răsărit eroi, glezne binecuvîntate, sprinturi de foc, şuturi divine. Columbia, Paraguay, Uruguay, Peru livrează şi ele mereu spre Europa fotbalişti scumpi şi valoroşi. A devenit mai mult decît o modă, e aproape o regulă ca fiecare campionat ce-şi respectă standardul să aibă contingentul lui de sud-americani. Pînă la urmă, România a semnat şi ea cu entuziasm pactul şi tot mai mulţi argentinieni, columbieni ori brazilieni populează echipele de start de la Steaua, Rapid ori CFR.
Ce au ei de povestit prin fotbal în România, dacă literatura încă nu şi-a secat izvorul? Peruanul Mendoza, Mario Vargas Llosa al gazonului, ar trebui să fie la fel de inventiv precum autorul "Conversaţiei la Catedrala", să nu se repete pe sine însuşi decît în reperele pozitive ale jocului. Ceata de columbieni îl indică pe Dayro drept Gabriel García Márquez, reprezentantul realismului magic. Vrăjitorul mingii inspirat din vrăjitorul cuvintelor aşternute pentru "Un veac de singurătate" ori "Despre dragoste şi alţi demoni". Ceilalţi, Pepe şi Zapata, sînt varianta jurnalistică, reportericească a lui Márquez, directă şi fără floricele, cu scop clar şi ţintă precisă. La argentinieni e mai greu. Dacă nu s-ar fi accidentat atît de rapid, l-am fi văzut poate în dinamovistul Miranda pe enigmaticul şi fascinantul Julio Cortázar. Fabbiani are ceva din rigoarea matematico-poliţistă a lui Borges, iar Culio, Ruiz ori Peralta s-ar asemăna un pic cu Ernesto Sábato, cu condiţia să facă la fel ca scriitorul: să joace puţin şi foarte bine.
Vor schimba ei cu adevărat faţa campionatului românesc? Asta vom vedea începînd din retur, cînd se vor înteţi şi duelurile directe. Dacă nu, avem oricînd varianta de a ne întoarce la cărţi. Márquez şi Llosa încă scriu.
