O arenă veche de peste 100 de ani a fost lăsată în paragină. Mai impresionează asta pe cineva, pe undeva?
Dincolo de parc sînt nişte porţi larg deschise. Nu foarte mari. În spatele lor miroase a iarbă crescută în sălbăticie, a buruieni zemoase, imense. Soarele coace liber un amestec luxuriant de vegetaţie lăsată să progreseze în voie. În tribunele care înconjoară jungla verde a mai rămas cîte un scaun răzleţ pe ici, pe colo. În rest, foarte multă linişte în orele dimineţii, zi din mijlocul săptămînii, cartier liniştit, doar zumzet discret de insecte. Da, e un
stadion.
Stadionul
Petržalka. E acolo de peste 100 de ani. A supravieţuit celor două Războaie Mondiale, după al doilea a fost distrus şi reconstruit. A găzduit chiar şi meciuri internaţionale. Căsuţă modestă şi caldă pentru o echipă mică, FC Petržalka 1898. Ultima cifră e anul fondării. Acesta e locul unde o formaţie care se numea FC Artmedia Bratislava cucerea în premieră titlul în
Slovacia, în 2005, apoi ajungea în grupele Ligii Campionilor. Rebotezată FC Artmedia Petržalka, făcea dubla în 2008, campionat şi cupă, apoi intra în declin. Povestea multor alte echipe mici, din ţări în care investitorii, sponsorii vin şi pleacă, dau faliment, sînt arestaţi, mai ştii, pentru matrapazlîcuri sau, pur şi simplu, şi-au făcut suma şi nu mai sînt interesaţi de sport.
Meciurile din Liga Campionilor nu s-au ţinut însă aici. Tribunele abia au 7.100 de locuri, dintre care 5.600 pe scaune. Scuze, aveau! Acum sînt goale ca un cuib părăsit, bucăţi cenuşii de ciment impersonal. FC Petržalka 1898 îşi construieşte o altă casă, mai mare, confortabilă şi omologată de UEFA.
Asta nu e rău. Niciodată nu va fi rău cînd se va construi o arenă sportivă. Trist, sfîşietor e cînd se distruge alta. Ştiu, asta se întîmplă la noi poate mai mult decît în Slovacia sau în altă parte. Sîntem campionii demolării, ai transformării pistelor şi gazonului în beton şi sticlă scumpe, duşmanii ierbii, profitorii neîntrecuţi ai confiscării vieţii sănătoase şi înlocuirii ei cu alta, artificială, izolată, foarte ocupată.
Ori de cîte ori se distruge o arenă, o sală, un stadion, triumfă haosul. Un hamburger imens umple ecranul. Un copil cu burtă zgîlţîie o tastatură. Un infarct se produce pe undeva. Precum John Self, personajul lui Martin Amis din "Banii", omul care trăieşte cu whisky, analgezice şi mîncare fast-food, în strălucitorul surghiun al cărţilor de credit burduşite. E adevărul crud de peste tot. Micul stadion e doar un exemplu găsit întîmplător. Şi, tocmai de aceea, teribil de şocant.
(Avertisment: cînd sînt în concediu, oamenii ar trebui exact asta să facă, să fie în concediu. Altfel riscă să descopere că pot exista ştiri de sport prezentate de un tip grizonat, de vreo 55 de ani, cu ochelari cu rama neagră, nu prea inspirată. A, şi nici un cancan. Aici vina se împarte între televiziune şi popor).
