FC Utrecht nu mai are chef de fotbal » Antrenament mut

La stadionul din Utrecht nu există zi şi noapte. Angajaţii întreabă ce se mai ştie de Neşu, clienţii din magazinul clubului vin mai mult pentru asta. Îngrijitorii, infractori mărunţi care îşi fac aici orele de muncă în folosul comunităţii, vor să le spun eu despre Mihai.

Lîngă o intrare a arenei mă aşteaptă liderul galeriei. La 34 de ani, Oscar van der Westen are nume de marchiz şi alură de fost recuperator, ieşit devreme din branşă. Dar zîmbeşte larg şi are sufletul unui copil. Îmi spune din start: "Mihai... Mihai nu cred că va mai juca fotbal. Dar nu ne interesează asta! Pentru noi a făcut deja prea mult!" MIHAI. Aşa-i spun suporterii, iar acest "prea mult" îmi provoacă uşoară uimire. Oscar, cel care mi-a mărturisit surîzînd şmechereşte că lucrează ca "un fel de agent de vînzări", explică: "De la 10 ani am abonament la meciurile lui Utrecht. Tata şi bunicul, la fel. Dar nu cred că am văzut 10 jucători ca el! Ne-a furat inima din prima zi! Aleargă, luptă pînă la finalul puterilor. Pentru fanatici, el e starul echipei!"

Utrecht, a doua casă
Travaliul şi bucuria fotbalului sînt preţuite peste tot. Ultraşii lui Utrecht n-au nevoie de "nice weather blazers", "puloveraşe", jucători delicaţi şi preţioşi. "Neşu nu e tot timpul de nota 9, dar nu a fost nici măcar o dată de 5! Lui nu îi putem reproşa niciodată, nimic".
Oscar trece prin birourile clubului în şlapi şi se salută amical cu oamenii de la marketing, contabilitate şi cu preşedintele van Dop. Îmi spune înainte de antrenamentul echipei că e firesc, e casa lui, în care îl aşteaptă şi pe Mihai, pentru că în Utrecht "nu contează dacă eşti fotbalist, ci dacă eşti om".

Fantoma locului blestemat
Pe stadionul gol intru într-o tăcere aspră. N-am cum să ştiu acum că va rămîne timp de două ore aşa, doar e vorba de antrenamentul unei echipe de fotbal! După mine, cîţiva jurnalişti locali se aşază în tribune. Vor mai veni pînă la final doar cîte doi-trei suporteri.
Rareori ora fixată nu se respectă, îmi spun colegii olandezi. Şi s-a întîrziat deja o jumătate de oră! Antrenorul Ton du Chatinier intră agale, uitîndu-se obsesiv la ceas, din minut în minut. Parcă aşteaptă o veste dinspre spitalul uriaş. El a hotărît să ţină şedinţa pe stadion pentru că baza de pregătire e o amintire prea crudă în mintea tuturor. Va recunoaşte mai tîrziu, neoficial: "N-am fi făcut nimic, nu ne-am fi mişcat nici noi pe terenul acela"!

Chipul lui Mihai, la antrenament
Echipa începe alergarea uşoară, pe marginile terenului, dar deodată ridică toţi ochii şi încetinesc paşii: reclamele electronice rulează un promo al televiziunii clubului în care Neşu e exact cum îl ştiu ei în toate antrenamentele şi meciurile. Chipul modificat de efort al colegului care se antrenează acum să simtă. Sînt imagini vechi de luni de zile, dar care acum sfîşie.

La miuţă, nimic nu se leagă. Nici Chatinier nu cere nimic. Vedeta Wolfswinkel se chinuie de două minute să-şi lege şireturile. Mulenga se salută din priviri cu colegii şi intră tăcut în ritm. Alje Schut lipseşte din garnitură. Lipseşte şi din el însuşi. Fusese coleg de cameră cu Di Tommaso, acum a ţesut ghinionul lui Neşu. Acum abia se aud primele strigăte, între jucători şi fluierul antrenorului. Toată lumea aşteaptă să se termine ceva.

Finala fanilor lui Neşu
În cafeneaua clubului de la baza de antrenament, antrenorul lui Utrecht e dărîmat. Va fi foarte probabil înlocuit la finalul sezonului, după un retur slab, are o echipă distrusă psihic şi un jucător care nu-şi simte picioarele. Mai mult decît orice, cafeneaua îl apasă: are vedere exact spre terenul unde marţi Chatinier a înlemnit.

Încerc să vorbim, dar ne întrerupe un jurnalist local. Duminică, Ajax şi Twente se luptă în ultima etapă pentru titlu, aşa că ar vrea un comentariu de la antrenorul lui Utrecht. "Duminică, finala se joacă aici. Suporterii noştri vor avea grijă să fie aşa". Jurnalistul nu mai notează. A înţeles.

Mircea Neşu, tatăl fotbalistului Mihai
Reiau drumul ambulanţei lui Neşu. Pe o poartă minusculă, apoi prin faţa stadionului, către UMC. Spitalul e un colos de sticlă şi verdeaţă, fier şi lumină. Mircea Neşu e în aeroportul din Amsterdam, de unde o maşină a clubului îl va aduce la Utrecht. După ce îl vede pe Mihăiţă, se întîlneşte cu neurochirurgul. Vocea arsă a lui Mircea Neşu îmi spune prin telefon: "Vreau să-mi explice medicul ce şi cum, ca pentru un tată".

Mircea Neşu e doctor. Numai că din limba pe care el o ştie şi cu care noi ne fracturăm limbile, a medicinei, nu îi e suficient nimic, acum. Sau poate că nici nu mai are energia să afle. Vrea să îi fie tradus şi în limba părinţilor. De fotbalişti adevăraţi, ca Mihai.