„J'Y ETAIS”

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele sunt altceva. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sunt ale tale, doar ale tale. Sunt acele imagini care te fac să zâmbeşti sau să te încrunți, sunt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

Acum, sincer, nici nu știu dacă să mă încrunt sau să zâmbesc. Mă încrunt pentru că ecartul ăsta de 25 de ani e aproape umilitor, însă nu știu cum se face că am deprins, și nu doar în fotbal, traiul ăsta îmbibat de umilințe. Și totuși zâmbesc fiindcă, da, aș putea să spun că sunt un norocos. Am fost la acel meci, pe 30 iunie 1998, la Bordeaux, când Croația, ce atunci era abia la început, a pus punct la povestea unei generații ce ajunsese atunci la sfârșit.

Zâmbesc pentru că, spre deosebire de foarte mulți, eu măcar am aceste amintiri, știu cum e să mergi la un Mondial ca jurnalist reprezentând o țară calificată, știu cum e să ieși în stradă pentru a sărbători niște victorii cu care n-am habar când ne vom mai intersecta, știu cum e să plângi după un eșec. Astăzi avem eșecuri din plin, dar de plâns n-o mai facem, căci deja nu mai avem deziluzii câtă vreme nu ne mai facem iluzii.

Am fost atunci la Bordeaux, când Croația a trimis acasă "naționala" noastră devenită blondă la păr, dar și, să-mi fie scuzată tenta ușor misogină, în gândire. A fost ceva nefiresc la meciul ăla, nu doar penalty-ul care n-a prea fost, ci senzația de neputință pe care n-o pot explica nici acum, căci pe vremea aia, fotbalistic vorbind, noi eram Croația de azi.

Era cald, îngrozitor de cald, dar atmosfera din lot era totuși rece. Jucătorii nu vorbeau cu ziariștii, oficial, căci "off the record" o făceau destui, umbra lui Victor Pițurcă plana, în stilul lui arogant și încruntat, peste un vestiar ce dăduse până atunci doar semne de unitate, nu prea era clar de ce trebuie să plece Iordănescu și pe ce criterii a fost stabilit înlocuitorul, iar momentul schimbării lui Hagi din acea partidă, imediat după pauză (la 1-0 pentru ei!!) a fost punctul culminant. Niciunul dintre românii prezenți pe vechiul "Parc Lescure" nu și-a dat, cred, seama că a însemnat practic schimbarea unui destin.

Fotbalul nostru era atunci ca un copil ce terminase un ciclul. Fotbalul nostru nu s-a născut în 1994, cum cred mulți, nici măcar în 1990, ci pe la mijlocul anilor 80, cu Craiova, Dinamo și, mai apoi, marea echipă a Stelei. Atunci, în 1998, era primul moment de cumpănă în dezvoltarea lui. Părinţii n-au avut însă grijă de acel copil frumos, crescut cu bucuria eliberării dintr-o dictatură și cu mândria de a fi pe locul 3 într-o ierarhie mondială.

Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată câmpii decât să-i facă o educaţie sănătoasă. Acel copil e azi un adult neîmplinit, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.

Au trecut 25 de ani de la ultimul meci al nostru la un Mondial. Azi nu mai plângem, azi doar ne plângem că n-avem nici măcar ocazia să plângem.

PS: O mică explicație a titlului. La finala acelui Mondial din 1998, fiecare dintre cei ce au fost pe "Stade de France" a primit un cartonaș rotund, care să le amintească peste ani de acea zi. "J'Y ETAIS", scria pe el, alături evident de dată. La acel meci cu Croația n-am primit niciun cartonaș de genul ăsta și chiar de am fi primit nu am fi văzut în asta cine știe ce. "O să mai fim", ne-am fi spus, pesemne, atunci.