Cei care nu îngenunchează

Cam avea dreptate Harry Redknapp, antrenorul englez acum pensionar. "Azi, fotbalul e atât de negativ și plictisitor. (...) Uneori mă uit la un meci din ăsta și adorm cu ziarul în mână". Apropo. Cei care au prorocit apusul fotbalului din cauza apărărilor ermetice s-au înșelat grav. 

Zeul se autodistruge nu pentru că antrenori demoniaci au decis să betoneze careurile, ci pentru că azi se atacă după rețeta pase cât cuprinde a lui Guardiola. Care a devenit deja modă planetară.

Guardiolizarea

Nu defensivele feroce atentează la atractivitatea fotbalului, ci această guardiolizare a jocului. Cu a lui obsesie pentru pase. Pase la nesfârșit, pase de-a latul, pase în spate și foarte rar spre poarta adversă, de cele mai multe ori numai pentru a o lua mereu de la capăt, cu mingea, săraca, amețită de atâta du-te vino. 

Acest stil nesărat (deci foarte sănătos!) și plicticos amenință fibra intimă a fotbalului. O fi și chestie de gust, hai să nu îi scandalizăm definitiv pe pepiști. Dar dacă îmi spuneți că v-a plăcut finala Europa League înseamnă că chiar ne-am uitat la alt meci.

Și atunci, de ce memorabilă? Insistam că datorită poveștilor născute în ea. Să le luăm pe rând, poate rămânem cu ceva folositor. Sau, și mai bine, ne punem întrebări. Întrebările scot creierul din băltire.

Povestea 1. Înainte de primul fluier al francezului Clement Turpin, genul acela de arbitru care îi scoate pe toți din minți, echipele s-au aliniat la centrul terenului. Jucătorii uneia dintre ele au îngenuncheat, ceilalți au rămas în picioare.

 "Ceilalți" erau cei în galben. Au adus ei o ofensă mișcării BLM? Sau erau doar niște oameni preocupați la ce aveau de făcut și mai puțin aplecați către un gest care prin repetiție s-a cam golit de conținut? Ceva, sper că nu un spirit malefic și alb, îmi spunea că echipa care nu a îngenuncheat urma să câștige.

Povestea 2. Despre Unai Emery se afirmă cu probe statistice că este un excepțional antrenor de echipe de statură medie și mijlocie. Eșecul răsunător de la PSG, când cu el la cârmă francezii se făceau de râs la Barcelona (1-6), după un șocant 4-0 la Paris, i-a pus prima ștampilă de tehnician provincial. 

Parcursul șovăitor de la Arsenal, încununat totuși de o finală Europa League, l-a trimis acasă, în Spania, la o echipă mică, Villarreal, dintr-un oraș și mai mic, Villarreal. Meticulozitatea lui de șlefuitor de pietre semiprețioase și-a găsit din nou atelierul potrivit.

Obsesia lui Emery pentru detalii, munca, drogul permanent pe care l-a împărțit cu jucătorii, au făcut posibilă victoria în fața muuult mai bogatului și degrabă îngenunchitorului United. Harnici și provinciali, ambițioși și sinceri Unai Emery și Villarreal umanizează fotbalul.

Povestea 3. La aproape 36 de ani, Raul Albiol a fost unul dintre cei mai buni jucători ai finalei. Naturalețea gesturilor lui fotbalistice, bucuria de a juca și sfidarea veselă pe care a transmis-o încruntaților lui adversari, felul cumva zglobiu în care a transformat penaltyul, totul a fost demonstrația unui om care se simte în largul lui la locul de muncă. Câți dintre noi reușim asta?

Povestea 4. David de Gea este un om care nu se simte deloc bine la locul de muncă. Crisparea lui caraghioasă a dus la un bilanț negativ de dimensiuni cosmice. Nu a reușit să apere niciun penalty din 11 încercări, deși avea la dispoziție o copiuță cu felul și direcția în care execută fiecare adversar în parte. 

În plus, l-a ratat pe cel bătut de el, șutând ca un copil netalentat, dar obligat să facă sport de niște părinți haini. Pilduitor pentru cutiuța cu machiaj sentimental a fotbalistului din Premier League, micuțul David a fost îmbrățișat și consolat de coechipieri. Un gest de o prefăcătorie peste aceea a genunchiul înfipt în gazon.

Povestea 5. Ole Gunnar Solskjaer a fost un bun fotbalist și a ajuns un antrenor mediocru, a cărui tristețe de Buster Keaton se transmite și echipei. La fel ca Terry Venables, la Euro '96 cu naționala Angliei, Ole Plindeticuri Solskjaer a reușit să o ducă pe United în prelungiri fără să efectueze nicio schimbare.

Și cu toate că știa că De Gea e praf la penaltyuri (știa?), nu l-a trimis în poartă pe Henderson pentru loviturile de departajare. Villarreal – United 1 (11) – 1(10) este un meci tipic pierdut (și) de antrenor.

Povestea 6. Derivă din povestea 5 și este despre cum uităm măreția meteorică a lui Helmut Duckadam. Priveam țopăiala de clovn panicat a lui De Gea și îmi aminteam de curajul bărbătesc al lui Helmut la Sevilla.

Ce abis între impostura în formă continuată a lui David și clipa de geniu lucid a lui Helmut! Cât toate bucuriile și necazurile noastre din zeci și zeci de ani de fotbal. Când încă nu ne plictiseam și nu adormeam.