Fapte de arme

Ana Maria Brînză şi Tiberiu Dolniceanu, campionii europeni, au vorbit la Zagreb pe planşă

"Am vorbit despre linişte şi suspiciune, despre preferinţa pentru fapte în loc de explicaţii. Despre sentimente nu-mi place să vorbesc. Prea multă vorbărie despre emoţii ne va atrage într-un hăţiş sentimental, ne va conduce spre trivializarea şi aplatizarea lor. Numai emoţia care se naşte din faptă este esenţa absolută a sentimentului". Desprinse de context, aceste fraze par prea simple pentru a fi adevărate, pentru a nu fi patetice. Cînd descoperim că sînt parte din "Povestea unei vieţi", scrisă simplu şi cutremurător de Aharon Appelfeld, omul care a evadat din lagăr în 1941 şi apoi a rătăcit flămînd, speriat şi curajos, în acelaşi timp, preţ de trei ani, parcă le citim cu alţi ochi. Cu altă minte. Le dăm o mai mare şi meritată atenţie.

Faptele vorbesc, de multe ori, despre şi pentru noi. Mai mult decît o fac cuvintele. Cuvintele sînt ori greu de găsit, ori prea uşor. Cum să le potriveşti perfect? Mai bine acţionezi. Ana Maria Brînză nu e o introvertită. Vorbele, declaraţiile ei au mereu o fărîmă de miez care le face să iasă din clişeu. Ea nu se fereşte de cuvinte. În februarie, cînd a fost surprinsă cu garda jos într-un club bucureştean, ar fi putut găsi o justificare. Sau măcar ar fi putut s-o caute. A preferat însă atunci să lase faptele să vorbească în locul ei. La cîteva zile, a cîştigat un concurs de Cupă Mondială în Franţa. Miercuri, la Europenele de la Zagreb, a cucerit primul titlu individual al carierei. Curios, ea spune, cuvinte culese cu grijă deoarece descriu o stare singulară, că nu s-a simţit bine, că s-a chinuit la fiecare asalt, că şi-a văzut visul pus în pericol. Din afară, a părut extraordinar de calmă, răbdătoare, aşezată.

Ce bine că vorbele au venit după, dînd bogăţie acelor momente! Faptele au cîntărit iniţial, ele au desenat medalia, i-au prins şnurul, i-au încheiat nodul, i-au înclinat graţios gîtul pentru a o primi. Dacă ne-am fi luat după cuvinte, chiar şi nerostite, am fi pierdut forţa realizărilor. Faptele înseamnă tuşe date cu frenezie, cu înţelepciune şi cu calm. Cu sinceritate, cu dorinţă şi cu concentrare. Faptele înseamnă un aur european.

Tiberiu Dolniceanu, în schimb, este un introvertit. Anul trecut, la Londra, cînd a concurat în ziua întrecerilor olimpice pe echipe cu o gleznă cît un butoiaş, cînd i-a mai dat şi sîngele la unghia degetului mare de la picior, a preferat să tacă. Şi să îndure. După ce argintul a fost cucerit, cuvintele lui au fost puţine. "Aşa sînt eu, nu mă pricep să vorbesc", mărturisea cu un zîmbet sincer. La fel s-a întîmplat şi miercuri, cînd aurul lui european de la sabie individual l-a dublat pe al Anei. A strigat, s-a descătuşat, a acceptat o palmă prietenească pe ceafă din partea lui Cova. În mod clar şi simplu, a lăsat faptele să rostească discursul în locul lui. Probabil că vorbele le vom spune noi. Ar fi frumos să fie frumoase. Asemenea fapte nici nu merită altceva.