Luminiţa Paul despre ascensiunea rapidă a lui Mihai Covaliu ca antrenor » Poveste fără sfîrşit

Cîţi ar fi crezut în abilitatea lui Mihai Covaliu de a deveni un antrenor remarcabil? Şi repede!


"A fost odată ca niciodată" în istoria sportului românesc un tip pe nume Mihai Covaliu. Scrimer. Sabrer, mai exact. Campion olimpic în 2000, pe cînd avea numai 22 de ani. Era primul concurs pe care-l cîştiga! Era momentul cînd ziariştii străini îl puneau să aşeze pe hartă Braşovul natal, chiar dacă unii poate încă aveau dubii unde să plaseze România. Cova le-a răspuns cu un zîmbet larg şi cu răbdare, cu înţelegere, cu relaxarea pe care ţi-o dă victoria.

Apoi, campion mondial în 2005, la Leipzig. Avea deja 27 de ani şi nimeni nu-l mai privea ca pe o frumoasă întîmplare. De fapt, dacă te uiţi pe palmaresul lui, există un singur an în care nu a luat vreo medalie, europeană, mondială sau olimpică: 2004. În rest, a fost mereu acolo, redutabil, serios, luptător. E un palmares pe care nu ştiu cît l-a apreciat lumea. Cova a strălucit într-o perioadă în care sportul de la noi avea încă mulţi eroi şi parcă nu ştia ce să le facă: să-i venereze sau să le pretindă mereu 100% şi chiar mai mult. Cel mai ades a fost aleasă varianta a doua. Acum, cînd orice medalie, de orice metal, are valoare de tezaur, un bilanţ precum cel al lui Covaliu aproape că pare imposibil de realizat. Şi din acest motiv, aproape imposibil de preţuit.

Cova s-a retras în 2008, după a doua sa medalie olimpică, bronzul de la Beijing, obţinut cu un efort pe care numai un sportiv de asemenea calibru îl poate produce. N-a plecat însă din sală decît pentru cîteva luni de odihnă alături de familie. S-a întors ca antrenor. Cel mai tînăr, la abia 31 de ani pe atunci.

Aceeaşi lume care strîmba din nas la bronz a crezut prea puţin în succesul lui. El însă a ştiut să transfere ceea ce a făcut foarte bine ca sportiv în lecţiile de antrenor. S-a încăpăţînat să creadă că poate continua pe linia strălucitoare şi din această postură. A obţinut, anul trecut, ceea ce nu reuşise el însuşi ca sportiv: un titlu mondial cu echipa. Acum cîteva zile, a mai adunat două bronzuri mondiale cu băieţii pe care îi pregăteşte. Da, două bronzuri. Să nu strîmbăm din nas pînă nu privim bine în jur. Aceste două bronzuri valorează imens pentru că fac parte dintr-o zestre românească tot mai subţire. Şi s-ar putea ca peste ani, nu prea mulţi, să regretăm exigenţa.

Cît despre Cova, nu se poate spune "şi-am încălecat pe o şa". Povestea lui continuă.