Articol de Mitică Docan - Publicat joi, 03 iulie 2008 00:00
Lance Armstrong a cîştigat şapte Tururi ale Franţei, reuşind să depăşească recordul de cinci deţinut în coproprietate de rutieri precum Jacques Anquetil, Eddy Merckx, Bernard Hinault sau Miguel Indurain. La trei ani după ce Armstrong a părăsit scena internaţională, ciclistul american dezvăluie pe cine vede ca favorit în Marea Buclă, unele momente inedite din cariera sa, dar şi cîteva "jocuri" din culisele celei mai mari competiţii de ciclism din lume. Citeşte cîteva detalii spectaculoase din cariera lui Lance, într-un interviu realizat de unul dintre cei mai buni jurnalişti din Statele Unite, Gary Boulanger.
Boulanger: Povesteşte-ne care sînt momentele de care îţi aduce aminte cu plăcere din Turul Franţei...
Lance Armstrong: E imposibil să spun, sînt prea multe. Şi înainte să îmbrac primul meu tricou galben au fost unele victorii uluitoare. Îmi aduc aminte de prima mea victorie de etapă, reputată în 1993. În 1995, etapa cu colegul meu, Casartelli, prologul din 1999, Alpe d'Huez în 2001...Apoi anii grei - căzătura din 2003, e greu să o uit...chiar şi căţărările pavate din 2004. Din nou Alpe d'Huez în 2004, prologul din 2005 şi ultima mea etapă din 2005. Acestea sînt etapele care îmi trec prin minte. Nu pot să aleg niciuna ca favorită...
B: Şi cele mai puţin fericite?
LA (rîde): Şi astea sînt multe...Căzătura de pe Luz Ardiden în 2003 a fost probabil momentul ce m-a tulburat cel mai mult. Dar are şi ceva bun, fiindcă m-am ridicat, am continuat şi am cîştigat etapa. În mare, nu mi-a plăcut niciodată prima săptămînă a Turului. E o perioadă în care nu poţi să cîştigi prea multe, dar poţi să pierzi tot. Gîndeşte-te că sînt 200 de ciclişti care se bat mereu pentru întîietate în pluton. Adaugă ploaie, puţin vînt şi cîteva căzături şi totul poate bascula în cîteva momente. Sînt etape rapide în prima săptămînă a Turului şi e greu să te impui. Cu anii a fost uşor pentru mine, fiindcă echipa era din ce în ce mai puternică şi respectată, dar pentru alţii poate fi infernal.
B: Privind înapoi, cînd te-ai simţit cel mai vulnerabil?
LA: Am fost vulnerabil în 2000 pe Morzine, dovadă că am fost lăsat în urmă binişor. Am mers foarte prost şi nu am mai avut nicio rezervă de energie atunci. Mergeam doar din dorinţa de a ajunge la finalul căţărării, apoi la baza coborîrii şi la finalul etapei. Dar, ştiind că am un avantaj liniştitor, de şase sau şapte minute, am ştiut că trebuie doar să limitez pierderile şi să merg în ritmul meu. În 2003, acelaşi scenariu. Am fost din nou vulnerabil. Mă gîndesc că semnalele erau din ediţia de Dauphiné Libéré a acelui an. Mergeam bine, dar m-am prăbuşit în etapa de la Chambéry şi a trebuit să trag de mine. Nu eram un mare fan al lui Mayo; el încerca să cîştige Dauphiné şi eu m-am încăpăţînat să îl înving. Probabil că trebuia să mă opresc după căzătura din Alpi, dar am rămas fiindcă nu voiam să îl văd cîştigător. Am plătit mai tîrziu, mă epuizasem degeaba pentru o cursă ce nu conta. M-a urmărit în Turul acelui an.
B: Ai cîştigat 22 de etape în Turul Franţei. Care a însemnat mai mult pentru tine şi de ce?
LA: Iarăşi trebuie să aleg una. Nu cred că cineva este pregătit să piardă un coleg, cum nici eu nu am fost pe vremea cînd rulam la Motorola împreună cu Fabio Casartelli (mort după ce a căzut pe coborîrea de pe Col de Portet d'Aspet) în 1995. A însemnat mult pentru mine să cîştig etapa din Limoges, două zile mai tîrziu. Dacă ar fi să aleg, aş alege-o pe asta. A însemnat mult pentru mine şi echipa noastră, pentru familia sa şi pentru ţara sa. E mai mult o victorie sentimentală. Tactic, am jucat tare şi a meritat să o fac. Am pus multă pasiune. Ca performanţă, etapa de pe Alpe d'Huez e cea mai impresionantă, dacă luăm în calcul şi travaliul pînă pe linia de sosire.
B: Ce victorie în clasamentul general a fost cea mai importantă pentru tine?
LA: Ultima, cu siguranţă. Ai putea spune că cele mai importante ar fi prima sau a şasea, pentru că a bătut recordul, dar nu e aşa...să cîştig al şaptelea Tur consecutiv...să am copii cu mine pe podium...e greu de descris ce am simţit. A fost uimitor, m-am simţit împlinit.
B: De cine ţi-a fost cel mai mult teamă în Turul Franţei?
LA: Jan Ullrich. Era un talent înnăscut, avea suportul echipei şi al ţării sale pe şosea, cîştigase deja Turul Franţei, era un rutier complet. Un căţărător desăvîrşit şi un atlet de contratimp impecabil. Tactic, probabil că nu a fost cel mai bun, dar e sigur că era un competitor de calibru.
B: Ce anticipezi în ediţia aceasta a Turului?
LA: Ai scos întrebările grele, nu mai urmăresc ciclismul profesionist de o vreme. (Rîde) Oricum, urmăresc destul de mult cît să spun că îmi place Cadel Evans. A mers binişor anul trecut şi merge excelent anul acesta, lucru ce nu e tot timpul îmbucurător. Nu am avut niciodată un sezon de primăvară bun şi un Tur de asemenea. Ar fi excelent dacă ar putea duce ritmul ăsta în continuare, ce să zic...
B: Eh, Damiano Cunego arată destul de bine...
LA: Dar nu va cîştiga niciodată Turul Franţei. Există acea magie specifică pentru căţărările din Franţa...el nu se poate descurca pe asemenea ascensiuni. Şi nu poate duce un contratimp demn de Turul Franţei. Asta e altă problemă. E un tip micuţ, nu e pe calapodul unui învingător de Turul Franţei. E o mare diferenţă între Giro şi Turul Franţei. În Italia, prima săptămînă nu există.
B: Pînă la urmă pe cine vezi cu tricoul galben la final?
LA: Dacă ar fi să aleg un ciclist şi să spun "Hai să începem un proiect", acesta ar fi Stijn Devolder. Cred că el ar putea să cîştige Turul într-o bună zi. Poate să abordeze bine căţărările, e bine proporţional fizic şi are un contratimp rezonabil. Tactic, nu ştiu, fiindcă o întrecere de asemenea calibru e diferită de Turul Flandrei, dar el are o echipă bună şi nişte băieţi inteligenţi pe lîngă. Cît ţine americani, cred că o să treacă cîţiva ani. Ciclismul din Europa e diferit de Turul Georgiei sau două teste în tunelul aerodinamic.
B: Ce părere ai despre disensiunile dintre ASO (organizatorii Turului) şi Uniunea Ciclistă Internaţională?
LA: E cursa lor şi pot să o conducă cum consideră de cuviinţă. Decizia de a lăsa Astana pe margine, dar a invita alte echipe cu multe probleme în Tur, e puţin anormală. Astana 2008, în afara sponsorului, nu seamănă deloc cu Astana 2007. Excluderea lor din Turul Franţei este o decizie împotriva echipei Johan Bruyneel/Lance Armstrong. Dacă ei aşa vor să meargă evenimentul, vor vedea că vor avea probleme grave de management foarte curînd. Nu poţi lua asemenea decizii în sportul de elită. ASO invită CSC şi Rabobank, echipe cu rufe mult mai murdare. Dacă dai afară pe una, dă-le şi pe celelalte, dar ei se joacă cu sportul, fanii, presa şi, în mod sigur, cu Alberto Contador. Nu e cinstit.
B: Cu sponsorii ce se întîmplă?
LA: Sfatul meu pentru Johan a fost următorul: "Să ştii că ASO nu îşi va schimba decizia. Cel mai înţelept lucru ar fi să cîştigi toate cursele la care participi şi să fii mereu cu capul sus". Cred că Astana va reveni în 2009. Sponsorul nu îşi mai permite o problemă cu dopajul, fiindcă ar lăsa pe drumuri 25 de oameni, dar nu îi poţi monitoriza pe toţi 24 de ore pe zi. Johan trebuie să fie consecvent şi puternic de-a lungul întregului an. Nu e niciun dubiu că Alberto este cel mai bun ciclist de pe planetă. Hai să îţi propun un joc. Să zicem că ASO s-ar confrunta cu echipa Oracle, pe care eu şi Johan Bruyneel am conduce-o, şi în care s-ar afla Contador, Levi Leipheimer şi restul oamenilor care sînt acum la Astana. Vă spun eu că Astana s-ar afla în Turul Franţei, dar Oracle ar rămîne acasă. Decizia din 2008 nu a fost anti-Vinokourov, ci împotriva noastră. Datele arată că ASO a prosperat cînd eu am cîştigat cele şapte Tururi şi că fondurile s-au dus în jos în ultimii doi ani. Dar ei continuă să se joace cu rutierii...
Lance Armstrong a cîştigat şapte Tururi ale Franţei, reuşind să depăşească recordul de cinci deţinut în coproprietate de rutieri precum Jacques Anquetil, Eddy Merckx, Bernard Hinault sau Miguel Indurain. La trei ani după ce Armstrong a părăsit scena internaţională, ciclistul american dezvăluie pe cine vede ca favorit în Marea Buclă, unele momente inedite din cariera sa, dar şi cîteva "jocuri" din culisele celei mai mari competiţii de ciclism din lume. Citeşte cîteva detalii spectaculoase din cariera lui Lance, într-un interviu realizat de unul dintre cei mai buni jurnalişti din Statele Unite, Gary Boulanger.
Boulanger: Povesteşte-ne care sînt momentele de care îţi aduce aminte cu plăcere din Turul Franţei...
Lance Armstrong: E imposibil să spun, sînt prea multe. Şi înainte să îmbrac primul meu tricou galben au fost unele victorii uluitoare. Îmi aduc aminte de prima mea victorie de etapă, reputată în 1993. În 1995, etapa cu colegul meu, Casartelli, prologul din 1999, Alpe d'Huez în 2001...Apoi anii grei - căzătura din 2003, e greu să o uit...chiar şi căţărările pavate din 2004. Din nou Alpe d'Huez în 2004, prologul din 2005 şi ultima mea etapă din 2005. Acestea sînt etapele care îmi trec prin minte. Nu pot să aleg niciuna ca favorită...
B: Şi cele mai puţin fericite?
LA (rîde): Şi astea sînt multe...Căzătura de pe Luz Ardiden în 2003 a fost probabil momentul ce m-a tulburat cel mai mult. Dar are şi ceva bun, fiindcă m-am ridicat, am continuat şi am cîştigat etapa. În mare, nu mi-a plăcut niciodată prima săptămînă a Turului. E o perioadă în care nu poţi să cîştigi prea multe, dar poţi să pierzi tot. Gîndeşte-te că sînt 200 de ciclişti care se bat mereu pentru întîietate în pluton. Adaugă ploaie, puţin vînt şi cîteva căzături şi totul poate bascula în cîteva momente. Sînt etape rapide în prima săptămînă a Turului şi e greu să te impui. Cu anii a fost uşor pentru mine, fiindcă echipa era din ce în ce mai puternică şi respectată, dar pentru alţii poate fi infernal.
B: Privind înapoi, cînd te-ai simţit cel mai vulnerabil?
LA: Am fost vulnerabil în 2000 pe Morzine, dovadă că am fost lăsat în urmă binişor. Am mers foarte prost şi nu am mai avut nicio rezervă de energie atunci. Mergeam doar din dorinţa de a ajunge la finalul căţărării, apoi la baza coborîrii şi la finalul etapei. Dar, ştiind că am un avantaj liniştitor, de şase sau şapte minute, am ştiut că trebuie doar să limitez pierderile şi să merg în ritmul meu. În 2003, acelaşi scenariu. Am fost din nou vulnerabil. Mă gîndesc că semnalele erau din ediţia de Dauphiné Libéré a acelui an. Mergeam bine, dar m-am prăbuşit în etapa de la Chambéry şi a trebuit să trag de mine. Nu eram un mare fan al lui Mayo; el încerca să cîştige Dauphiné şi eu m-am încăpăţînat să îl înving. Probabil că trebuia să mă opresc după căzătura din Alpi, dar am rămas fiindcă nu voiam să îl văd cîştigător. Am plătit mai tîrziu, mă epuizasem degeaba pentru o cursă ce nu conta. M-a urmărit în Turul acelui an.
B: Ai cîştigat 22 de etape în Turul Franţei. Care a însemnat mai mult pentru tine şi de ce?
LA: Iarăşi trebuie să aleg una. Nu cred că cineva este pregătit să piardă un coleg, cum nici eu nu am fost pe vremea cînd rulam la Motorola împreună cu Fabio Casartelli (mort după ce a căzut pe coborîrea de pe Col de Portet d'Aspet) în 1995. A însemnat mult pentru mine să cîştig etapa din Limoges, două zile mai tîrziu. Dacă ar fi să aleg, aş alege-o pe asta. A însemnat mult pentru mine şi echipa noastră, pentru familia sa şi pentru ţara sa. E mai mult o victorie sentimentală. Tactic, am jucat tare şi a meritat să o fac. Am pus multă pasiune. Ca performanţă, etapa de pe Alpe d'Huez e cea mai impresionantă, dacă luăm în calcul şi travaliul pînă pe linia de sosire.
B: Ce victorie în clasamentul general a fost cea mai importantă pentru tine?
LA: Ultima, cu siguranţă. Ai putea spune că cele mai importante ar fi prima sau a şasea, pentru că a bătut recordul, dar nu e aşa...să cîştig al şaptelea Tur consecutiv...să am copii cu mine pe podium...e greu de descris ce am simţit. A fost uimitor, m-am simţit împlinit.
B: De cine ţi-a fost cel mai mult teamă în Turul Franţei?
LA: Jan Ullrich. Era un talent înnăscut, avea suportul echipei şi al ţării sale pe şosea, cîştigase deja Turul Franţei, era un rutier complet. Un căţărător desăvîrşit şi un atlet de contratimp impecabil. Tactic, probabil că nu a fost cel mai bun, dar e sigur că era un competitor de calibru.
B: Ce anticipezi în ediţia aceasta a Turului?
LA: Ai scos întrebările grele, nu mai urmăresc ciclismul profesionist de o vreme. (Rîde) Oricum, urmăresc destul de mult cît să spun că îmi place Cadel Evans. A mers binişor anul trecut şi merge excelent anul acesta, lucru ce nu e tot timpul îmbucurător. Nu am avut niciodată un sezon de primăvară bun şi un Tur de asemenea. Ar fi excelent dacă ar putea duce ritmul ăsta în continuare, ce să zic...
B: Eh, Damiano Cunego arată destul de bine...
LA: Dar nu va cîştiga niciodată Turul Franţei. Există acea magie specifică pentru căţărările din Franţa...el nu se poate descurca pe asemenea ascensiuni. Şi nu poate duce un contratimp demn de Turul Franţei. Asta e altă problemă. E un tip micuţ, nu e pe calapodul unui învingător de Turul Franţei. E o mare diferenţă între Giro şi Turul Franţei. În Italia, prima săptămînă nu există.
B: Pînă la urmă pe cine vezi cu tricoul galben la final?
LA: Dacă ar fi să aleg un ciclist şi să spun "Hai să începem un proiect", acesta ar fi Stijn Devolder. Cred că el ar putea să cîştige Turul într-o bună zi. Poate să abordeze bine căţărările, e bine proporţional fizic şi are un contratimp rezonabil. Tactic, nu ştiu, fiindcă o întrecere de asemenea calibru e diferită de Turul Flandrei, dar el are o echipă bună şi nişte băieţi inteligenţi pe lîngă. Cît ţine americani, cred că o să treacă cîţiva ani. Ciclismul din Europa e diferit de Turul Georgiei sau două teste în tunelul aerodinamic.
B: Ce părere ai despre disensiunile dintre ASO (organizatorii Turului) şi Uniunea Ciclistă Internaţională?
LA: E cursa lor şi pot să o conducă cum consideră de cuviinţă. Decizia de a lăsa Astana pe margine, dar a invita alte echipe cu multe probleme în Tur, e puţin anormală. Astana 2008, în afara sponsorului, nu seamănă deloc cu Astana 2007. Excluderea lor din Turul Franţei este o decizie împotriva echipei Johan Bruyneel/Lance Armstrong. Dacă ei aşa vor să meargă evenimentul, vor vedea că vor avea probleme grave de management foarte curînd. Nu poţi lua asemenea decizii în sportul de elită. ASO invită CSC şi Rabobank, echipe cu rufe mult mai murdare. Dacă dai afară pe una, dă-le şi pe celelalte, dar ei se joacă cu sportul, fanii, presa şi, în mod sigur, cu Alberto Contador. Nu e cinstit.
B: Cu sponsorii ce se întîmplă?
LA: Sfatul meu pentru Johan a fost următorul: "Să ştii că ASO nu îşi va schimba decizia. Cel mai înţelept lucru ar fi să cîştigi toate cursele la care participi şi să fii mereu cu capul sus". Cred că Astana va reveni în 2009. Sponsorul nu îşi mai permite o problemă cu dopajul, fiindcă ar lăsa pe drumuri 25 de oameni, dar nu îi poţi monitoriza pe toţi 24 de ore pe zi. Johan trebuie să fie consecvent şi puternic de-a lungul întregului an. Nu e niciun dubiu că Alberto este cel mai bun ciclist de pe planetă. Hai să îţi propun un joc. Să zicem că ASO s-ar confrunta cu echipa Oracle, pe care eu şi Johan Bruyneel am conduce-o, şi în care s-ar afla Contador, Levi Leipheimer şi restul oamenilor care sînt acum la Astana. Vă spun eu că Astana s-ar afla în Turul Franţei, dar Oracle ar rămîne acasă. Decizia din 2008 nu a fost anti-Vinokourov, ci împotriva noastră. Datele arată că ASO a prosperat cînd eu am cîştigat cele şapte Tururi şi că fondurile s-au dus în jos în ultimii doi ani. Dar ei continuă să se joace cu rutierii...
