Articol de Roxana Fleşeru - Publicat miercuri, 20 aprilie 2016 00:00
"Pentru adversare exercițiul nostru a fost o surpriză, pentru că așa a fost strategia de acasă, să nu afle nimeni ce urma să prezentăm.
De aceea ne antrenam în săli mici, iar corzile erau înfășurate, toată lumea credea că vom avea un ansamblu cu mingea. Puteam lua aurul, dar una dintre colegele mele s-a împiedicat și am ratat medalia cea mai strălucitoare", spunea Elena Leuștean în urmă cu ceva ani.
E povestea primei medalii cucerite de echipa feminină a României la Jocurile Olimpice. S-a întâmplat în 1956, la Melbourne. Așa era gimnastica atunci, un sport practicat de doamne planturoase, care erau mai mult artiste. În concursul pe echipe era vorba de un ansamblu care trebuia să prezinte un exercițiu cu un obiect portabil. Coarda avea trandafiri, iar costumele aveau pe mâini voal în degrade. După exercițiul româncelor, ducele de Edinburgh a cerut bis la exercițiul lor. Un lucru imposibil în zilele noastre. Din acea echipă făceau parte Sonia Iovan, Emilia Vătășoiu-Liță, Ileana Săcălici, Uta Schland-Poreceanu și Elena Dobrowolski.
Acest chip al gimnasticii a rămas aproape neschimbat timp de două decenii. Grația bătea riscul, iar vârsta performanței continua să fie una înaintată. Și țările puternice erau aceleași: URSS, Cehoslovacia, Ungaria.
Fetițe cu codițe
Fața gimnasticii avea să se schimbe însă dramatic odată cu anul 1976. Atunci când România a fost cea care a inovat, care a venit cu gimnaste copile, care aveau puține kilograme și o viteză în plus. Un nou mod care a fost adoptat apoi și de celelalte țări. La Montreal, Nadia a strălucit, iar echipa de fetițe plăpânde la suprafață a reușit să se claseze pe locul al doilea. Bela și Marta Karolyi au fost creatorii unui sistem, unul care a funcționat mulți ani și care a fost perfecționat de cei care i-au urmat, fie că a fost vorba de Adrian Goreac, fie de Octavian Belu și Mariana Bitang. Din generațiile care au trecut prin mâinile Martei și ale lui Bela, câteva fete, devenite între timp femei, au avut curajul să vorbească. Emilia Eberle și Rodica Dunca au povestit despre abuzuri și înfometare.
Ca orice succes răsunător, fascinația pentru Nadia a făcut ca multe dintre fetițele din România să se îndrepte spre gimnastică, iar rezultatul avea să se vadă opt ani mai târziu.
În 1984 a venit și primul aur pentru echipa feminină. Ecaterina Szabo, Laura Cutina, Simona Păucă, Cristina Grigoraș, Mihaela Stănuleț și Lavinia Agache au făcut parte din acea echipă. Se concura mult mai mult, existau exerciții impuse și notele de zece erau etalonul perfecțiunii. Drumul era bine bătătorit, siguranța exercițiilor româncelor a devenit o marcă. Uneori criticate pentru lipsa de expresivitate, româncele mergeau ceas. În 2000, la Sydney, a venit al doilea aur. El a fost adus de Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Andreea Isărescu, Loredana Boboc, Claudia Presăcan. În 2004, al treilea și ultimul aur. Cătălina Ponor, Monica Roșu, Daniela Șofronie, Alexandra Eremia, Oana Ban și Silvia Stroescu.
În echipă era o concurență imensă, iar asta se reflecta și în concursul pe aparate. Din 2004 au dispărut exercițiile impuse, un format care se păstrează și acum. Aria de selecție s-a îngustat considerabil. În ultimii ani, România are sub 400 de gimnaste legitimate la toate nivelurile. În timp ce în SUA se vorbește despre sute de mii.
"E nevoie de multă forță"
În 2005 a venit momentul în care în gimnastica mondială s-a produs o mare schimbare. S-a renunțat la nota zece, iar sportul fetițelor a început să devină cel al fetelor trecute de 20 de ani. Cu fiecare revizuire de cod, accentul e pus pe dificultate, iar gimnastele trebuie să riște și astfel apar accidentările. "La sol nu mai sunt trei linii, ci patru, deși federația internațională încearcă să aducă înapoi partea artistică, nu prea ai timp pentru ea fiindcă că trebuie să aduni acele zecimi ca să ai notă mare la dificultate. Sunt elemente care se executau și pe vremea Danielei Silivaș și a Ecaterinei Szabo.
La sărituri, de când e masa e nevoie de multă forță, iar la paralele e mai greu decât pe vremea mea. Bârna a rămas la același nivel, sunt cam aceleași elemente. Noul cod de punctaj necesită multă forță. Nu cred că mai merge să faci acum acele desprinderi la paralele cu o gimnastă de 30 de kilograme", spunea în urmă cu doi ani Gina Gogean, cea care a bifat două ediții olimpice, 1992 și 1996.
Rusia și momentul lor greu
Poate aici e și problema: din 2005 încoace, România a reușit să cucerească medalii cu gimnaste puternice ca Sandra Izabșa sau Cătălina Ponor, excepții și sportive cu mult talent. Poate că încă nu am reușit să facem schimbarea și adaptarea la noile realități ale gimnasticii, când e nevoie de gimnaste care să genereze multă forță. În peisajul actual al gimnasticii moderne acesta e trendul. Necalificarea echipei feminine la Jocurile Olimpice de la Rio poate fi un bun prilej de a da restart și de a încerca să prindem din urmă țările pe care altădată le întreceam.
La Jocurile Olimpice din 2008, Rusia nu a luat nicio medalie. A fost un semnal de alarmă. Au fost luate măsuri, iar la Londra, chiar dacă echipa nu a urcat pe podium, au adunat șase medalii la individual compus și în finale pe aparate. Uneori e nevoie de un șoc pentru ca sistemul să-și conștientizeze limitele. Ca în orice domeniu, nici gimnastica nu putea sta pe loc. Doamnele cu corzi înflorate au devenit doar niște povești frumoase.
63 de medaliia adus gimnastica feminină de la Jocurile Olimpice de-a lungul istoriei
12 medaliia cucerit echipa feminină la Jocurile Olimpice, dintre care 3 au fost de aur
