Ce spun micuţele gimnaste de la Oneşti despre zeiţa de la Montreal: ”Nu mai există ca Nadia”

Micile gimnaste de la CSS Oneşti sînt la Focşani, pentru Campionatul Naţional de junioare. Cine se aşteaptă la puştoaice puţin sub 18 ani e şocat: cinci îngeri de un metru şi un pic ne înconjoară cu zîmbete devastatoare. Cea mai mică are 10 ani, cea mai mare abia 13. Gimnastica, un sacrificiu sclipitor al copilăriei.

Îmi spun fie "sărut mîna", fie "bună-ziua" şi se apropie pe vîrfuri, cu o ţinută de prinţese în uniformă. Nu ştiu că vom vorbi despre Nadia, care urmează să aflu că-i un fel de substantiv comun legat de gimnastică, în universul lor. Ştefana, Anca, Isaura, Alexandra şi Maria, fetiţele cu sclipici în păr şi palmele bătucite, care plîng cu lacrimi repezi cînd cad de pe bîrnă şi surîd aproape instinctual cînd aud numele Nadiei.

"Cele mai norocoase din lume"
"Vorbiţi mai întîi cu Ştefana şi Anca", mă roagă antrenorii lor, "trebuie să doarmă o oră şi apoi intră în concurs!". Anca Horciu îşi aşază tacticos ochelarii pe nas şi se urcă pe scaunul de două ori cît ea: "Are dreptate!". Colegele aprobă din cap. "O cunoaşteţi pe Nadia?", apuc să întreb, iar chicotelile lor mă opresc. "Ha ha! Cum să nu o cunoaştem? Eu o ştiu de cînd aveam 7 ani jumate!", spune Anca. Ştefana Coman, tot de-atunci. "Ştiţi, cred că sîntem cele mai norocoase din lume!", proclamă entuziastă gimnasta cu ochelari. Încerc să înţeleg, nu prea pot, dau pagina peste întrebările mele pentru nişte fetiţe.

"Păi, noi avem un model, care e al nostru, noi chiar luptăm să fim ca ele, pentru că sîntem de unde e Nadia!", îmi explică Anca. Uluitor: antrenorii lor mi-au spus că gimnastele provin din Suceava, Iaşi, Botoşani, Timişoara. Faptul că se pregătesc în locul "de unde e Nadia" modifică geografia din hărţi. Oneşti, Nadia, performanţă. Lanţ indestructibil şi firesc la 12-13 ani.

"Am văzut filme cu exerciţiile ei"
Întîlnirea cu Nadia e spectaculoasă, în cazul fiecăreia. Pentru Isaura Blidari, cînd avea 6 ani, a fost imboldul: "M-au întrebat profesorii, cînd greşeam, dacă vreau sau nu să ajung mare în gimnastică. Am spus: «Da, sigur că vreau!» Dar m-am gîndit puţin şi i-am întrebat: «Dar cine e mare în gimnastică?» Mi-au spus: «Nadia!» Şi apoi mi-au povestit".

Mezinele Alexandra Pîrghie şi Rachel Ilie, amîndouă de 10 ani, au spun că au vrut "mai demult să se lase". Mai demult? Vorbesc de parcă ar fi fost o eternitate! "«Nadia nu s-a lăsat», mi-au spus antrenorii, şi apoi am învăţat cine e Nadia", povesteşte Alexandra, întreruptă de Rachel: "Eu am auzit cînd spunea cineva despre o fată: «uite, asta zici că-i Nadia!» Şi am văzut filme cu exerciţiile ei!". "Auziţi, dar de ce ne întrebaţi despre Nadia?", îndrăzneşte Isaura, crezînd că le verific cumva la lecţia despre marea gimnastă. Cînd aud că împlineşte 50 de ani, fetele fac ochii mari: "Eu nu cred că e aşa bătrînă!", "Parcă 52 făcea, nu?", "E ziua ei, da, acum în noiembrie..."

Se feresc de bîrnă
Ambiţie, curaj, talent, putere. Sînt calităţile pe care prichindeii le admiră la Nadia. Le turuie cu sprîncenele uşor încruntate, ca pe nişte adevăruri dinăuntrul cărora au deprins deja cîteva lecţii, pe propria piele. "Nu mai există ca Nadia", proclamă Isaura, şi impresionantă e nuanţa fetelor: nu vor să fie neapărat gimnasta de la Montreal, cît să aibă rezultatele ei. Nu o privesc ca pe un idol şi atît, ci ca pe o prietenă care cumva le veghează şi ale cărei performanţe lucrează şi acum, în folosul lor.

În competiţie, au ticuri nervoase şi ritualuri de concentrare, strigăte de încurajare care pornesc ca o haka neozeelandeză din piepturile subţiri, elastice şi mlădioase. "Toate ne ferim de bîrnă", recunosc parcă jenate, preferînd solul şi săriturile. Conştiincioase ca nişte soldăţei fermecători, caută înainte fiecărui exerciţiu o stare, un izvor misterios: preţ de cîteva secunde se concentrează de parcă ar cotrobăi prin minte pînă la filmul acela, de la Montreal. Cînd o găsesc pe triumfătoarea Nadia, îşi arcuiesc spatele şi continuă: e drumul cel bun.