Octavian Bellu povestea unui antrenor de aur

Cum a început povestea?
Sînt multe poveşti. Care dintre ele ar fi mai interesantă?

Povestea lui Octavian Bellu.
Să spunem că a început la Ploieşti. N-o să intru în amintirile din copilărie. Pot spune doar că, fiind un copil foarte plăpând, am încercat să compensez într-un fel lipsa unor calităţi fizice prin dorinţa de a performa într-un sport pe care, după părerea multora, mi l-am ales greşit la început. Nu ştiam că o să cresc aşa…

Care era sportul?
Gimnastica.

Cîţi ani avea Octavian Bellu când s-a apucat de gimnastică?
Aveam 8 ani.

Îşi aduce aminte Octavian Bellu de primul concurs, ca antre­nor?
Chiar mi-aduc aminte că primul concurs în calitate de antre­nor sută la sută l-am avut la Oradea.

În ce an era asta?
În 1979. Pentru că în 1980, deja una dintre fetele pe care le pregătisem a fost selecţionată să plece la Campionatele Mondiale. La acel campionat de la Oradea, am văzut modul de a selec­ţiona al lui Bela, care, pur şi simplu, mi-a creat o altă stare, nu neapărat de confuzie, dar de surprindere. Pe Bela nu-l interesa care se clasează pe locul 1 sau 2 sau 3. Poate că un selecţioner un pic mai orientat către sportive cu palmares, s-ar fi îndreptat către acele sportive. El se uita la cu totul alte fetiţe, de pe locul 7, de pe locul 8, 9…

Undeva, la Valea Călugărească, de la Petrolul… ajunge în preajma marelui Bela Karoly, este fascinat şi-l priveşte ca pe un zeu… practic, în 2-3 ani devine antrenorul care ajunge în sala de la Deva şi are sentimentul că a intrat într-o catedra­lă a gimnasticii româneşti, este copleşit de toate astea şi, în acelaşi timp, visul lui se împlineşte în mai puţin de doi ani. Într-un an jumate.

Şi ajunge antrenorul lotului naţional. Câţi ani?
Deci, din ’81 până-n 2005, sunt ceva ani…

24 de ani. De la 30 de ani până la...
54. O viaţă, să spun aşa. Eu cred că şi vocaţia cu destinul, în combinaţie…

Au conlucrat.
Da, au conlucrat. După cum se ştie foarte bine, în februarie-mar­tie, Bela a hotărât să rămână în Statele Unite, cu Marta, şi au ales calea libertăţii. Bineînţeles, trebuia făcut foarte repede ceva.

Şi dumneavoastră aţi ales-o pe cea a poverii…
Da, e foarte interesant ce s-a întâmplat după asta. Eu am o poveste.

Spuneţi-o!
Am fost solicitat, împreună cu Atanasia să preluăm acest lot care avea nişte obiective foarte grele în anul respectiv, 1981. Un campionat european la Madrid, un campionat mondial la Moscova… Aceste fetiţe, pe care le-am preluat noi, erau celebrele campioane mondiale, primele campioane mondiale din istoria gimnasticii româneşti la concursul pe echipe. Titlul fusese obţinut în 1979, la Forthworth. Celebrele Eberle, Dunca… O echipă fabuloasă. Or, pur şi simplu, când am primit vestea că trebuie să mă prezint la Deva, la vremea respectivă nu se cerea părerea, primeai un telefon, mâine să vii…

Citeşte aici întregul articol din Jurnalul Naţional