Ciao, ragazzi! Gheorghe Gruia, dublu campion mondial cu echipa României, s-a stins din viaţă miercuri, în Mexic

"Ciao, ragazzi, ciao, Perché non ridete più, ora sono qui con voi, voglio dirvi che, che vorrei per me, grandi braccia perché, finalmente potrei, abbracciare tutti voi". E vocea vibrantă a lui Celentano, o melodie din 1964, anul în care Gheorghe Gruia cucerea primul său titlu mondial.

"Salut, băieţi, salut, de ce nu mai rîdeţi, acum sînt aici cu voi, vreau să vă spun că îmi doresc să am braţe mari pentru că în fine voi putea să vă îmbrăţişez pe toţi", cînta handbalistul în faţa colegilor, ori de cîte ori se vedeau. Şi în anii tumultuoşi ai tinereţii sportive, şi în cei recenţi, ai întîlnirilor mai rare, la ocazii speciale. Aniversări, premieri, întruniri. Salut, băieţi, spunea de fiecare dată Gruia, sosit din Mexic, după multe ore de zbor. Părea neschimbat, la fel de înalt, de drept, de vioi. Îşi purta cei 1,92 metri cu agilitatea asemănătoare vremurilor în care se înălţa peste apărările adverse şi perfora porţile cu aruncările sale bombă.

"De ce nu mai rîdeţi?" Acum, Georgică, după cum îi spuneau amicii, nu mai e aici, cu ei. S-a stins din viaţă în ţara în care a trăit 38 de ani, cu unul mai mult decît în România. În Mexic, la cîteva zeci de kilometri de silueta albă a vulcanului Popocatépetl. L-a doborît un infarct, tocmai pe el, cel care n-a fost bolnav niciodată, după cum îşi amintea Cristian Gaţu.

Suliţă, triplusalt, volei

Ar fi putut să facă multe sporturi. De fapt, a şi făcut. A fost de mai multe ori campion naţional de juniori la aruncarea suliţei şi la triplusalt, apoi a trecut la volei, unde şi-a dezvoltat detenta nativă şi forţa din braţ. Erau calităţi naturale, aşa cum se întrunesc cîteodată într-un om, făcîndu-l excepţional. Avea 21 de ani cînd a atras atenţia unui antrenor de handbal de la Steaua şi aşa a lăsat fileul cel înalt pentru semicerc şi poarta adversă. După numai 3 luni de iniţiere intensivă în handbal, a debutat în campionatul intern, dar şi la "naţională".

După aceea, urcuşul lui a fost neîntrerupt şi fulminant. În 1963, în Suedia, participa la prima mare competiţie internaţională a sa, Campionatul Mondial Universitar, România clasîndu-se pe locul al treilea. Un an mai tîrziu, venea şi primul titlu al lumii pentru Gruia, în Cehoslovacia. Finala România-Suedia, cu 10.000 de spectatori de faţă în Sportovni Hala din Praga, "dramatică prin evoluţia scorului, cu un final apoteotic, jocul a fost lipsit de duritate şi încleştare oarbă, un joc splendid", scria ziarul suedez Dagens Myhetr. După pauză, la 14-15, Moser rata un 7 metri şi imediat intra Gruia, păstrat doar pentru faza de atac. Gol! În final, avea să fie 24-22 pentru România, a doua oară la rînd campioană mondială.

"Doar dacă eşti nebun!"

"În fine voi putea să vă îmbrăţişez pe toţi", cînta Celentano în 1964 şi Gruia la unison cu el. Din acel an datează o întîmplare greu de uitat. La Budapesta, la finala Cupei Dunării, Steaua urma s-o întîlnească pe Dukla Praga, iar Gruia s-a îmbolnăvit. Febră mare, 40 de grade, dureri în gît, tuse. "Cum noi n-aveam medic, am apelat la cel al echipei adverse. Cehul m-a consultat şi, diagnosticînd o gripă severă, mi-a recomandat să nu mă dau jos din pat măcar 3-4 zile. Dar dacă voi juca diseară?, l-am întrebat mai mult în glumă. DOAR DACĂ EŞTI NEBUN, mi-a spus, pentru că te vei alege cu o miocardită de care nu vei mai scăpa niciodată! M-am îndopat cu medicamente şi am riscat.

În momentul în care am apărut pe teren, doctorul Duklei şi-a făcut cruce, apoi i-a şoptit antrenorului să le recomande băieţilor lui să nu mă bage în seamă deoarece, fiind slăbit, nu reprezint un pericol pentru poarta lor. M-au neglijat vreo 10 minute, interval în care am înscris 5 goluri şi, pînă la sfîrşit, alte 7 sau 8. Doctorul se uita la mine şi nu-i venea să creadă!", povestea nea Georgică, zîmbind larg. Aşa era el, puţin nebun. Nebun frumos.

A urmat bronzul mondial din 1967, cînd a fost declarat jucătorul turneului, apoi titlul mondial din 1970 şi medalia de bronz olimpică din 1972. În acei ani, în doi la rînd a fost declarat Sportivul numărul 1 al României, ceea ce, venind dintr-un sport de echipă, era ceva nemaipomenit. După ce s-a retras, a plecat în Mexic, să-i înveţe handbal pe urmaşii lui Moctezuma. Iar miercuri inima i s-a oprit. Tocmai lui, care nu fusese bolnav niciodată. Colegii îl plîng. A fost unic. Ciao, ragazzi!