Luminiţa Paul despre jucătoarea şi clipa decisivă: "A fost Loke de la Gyor, nu Bulatovici de la Oltchim"

Cînd avantajul se topeşte şi dispare luciditatea echipei, vine rîndul excepţiilor să acţioneze. Joi seară a fost Loke de la Gyor, şi nu Bulatovici de la Oltchim

Aş fi vrut să nu se ajungă aici! Nimic nu e mai greu de suportat decît povara secundelor. Mai ales a celor decisive. E uriaş, copleşitor, insuportabil aproape să ştii că totul ajunge să depindă de o clipă. Beatitudine sau coşmar. Acum încă e posibil, imediat însă s-a dus. 
Cîtă vreme s-a jucat în luptă dreaptă, cu mingi şfichiuite spre poartă, cu coate, cu umeri smuciţi, cu glezne secerate a fost spectacolul perfect. Nu ştiu cum ar fi evoluat Oltchimul dacă nu ar fi pierdut săptămîna trecută pe teren propriu şi nici nu mai are importanţă acum. Proiectările într-o realitate sintetică nu contează. Contează ce s-a întîmplat joi seară, la Veszprem. Contează acea determinare pe care au arătat-o handbalistele lui Jacob Vestergaard din primele momente ale returului semifinalei. De cînd au făcut prima intercepţie şi primul contraatac, reuşit, au arătat decizie. Disponibilitate la ceea ce, atît de patetic-clişeistic, numim sacrificiu. Dorinţă de a se bate şi de a anula plusul de valoare pe care lumea era tentată să-l acorde fără rezerve Gyorului. 

Şi o vreme a mers bine. Nu-i aşa? O echipă trăieşte, respiră şi se hrăneşte din precizia paselor, din iuţeala contraatacurilor, din rezistenţa defensivei, din forţa aruncărilor. Din curajul pătrunderilor, din vînătăile ştampilate pe coaste, din braţele întinse ireal de o portăriţă nu mai înaltă decît o elevă de clasa a 8-a. E ireal de frumos să conduci cu 6 goluri cînd mai sînt 9 minute de joc şi tu nu ai nevoie decît de 3. E ireal de amar să vezi cum totul se prăbuşeşte tocmai în acele minute în care trebuia să-ţi conservi superioritatea.
Şi minutele se duc. Şi totul se reduce la secunde. Secundele cînd, poate, nu mai contează echipa, ci sclipirea, hotărîrea, nebunia unei jucătoare excepţionale. Aş fi vrut ca acea jucătoare să fie Katarina Bulatovici. Cînd a venit la Oltchim, un mic popor de suporteri a răsuflat uşurat: se umplea un gol important într-un mecanism care suferise pînă atunci. Nu era vorba doar de postul deficitar, ci şi de tipul de handbalistă care poate marca diferenţa prin calităţile ei. Ceea ce a fost o Cristina Neagu neaccidentată. 

Nu-mi pasă cît cîştigă Katarina într-un an. Nu pot să fiu invidioasă fiindcă pentru asta ar trebui să am meseria ei. Şi nu e cazul. Prin presă nu se pune problema de asemenea sume sau, dacă da, prefer să rămîn în naivitatea de a crede contrariul. Nu-mi pasă. Şi nici nu cred că un salariu se merită pentru ceea ce faci într-o zi sau într-un minut sau într-o secundă. Altfel am fi plătiţi pe ziua, minutul şi secunda noastră inegală. 

Aş fi vrut ca jucătoarea decisivă să fie Bulatovici, şi nu Loke pentru că a fost de atîtea alte ori. Pentru mica ei "naţională" care e campioana europeană en titre sau pentru anterioarele ei echipe de club. Pentru că poate. Nu pentru că de asta e plătită. Fiindcă dacă ar fi vorba doar de bani, oare cît ar valora lacrimile Silviei Navarro de la final?