O excelentă analiză a lui Radu Naum » De ce a ajuns Franţa stăpîna lumii la handbal masculin

Reprezentativa Hexagonului a cucerit duminică seară al patrulea titlu mondial, al doilea la rînd, după o finală dramatică împotriva Danemarcei


Cînd apare cîte o lumină pe cerul albastru ar trebui să nu stăm şi să ne uităm tîmp la ea, frămîntînd cuşma în mînă şi bîlbîind rugăciuni ca ţăranii din Siberia. Ar trebui să înţelegem ca să nu murim proşti. Or, în lumea sportului tocmai există un fenomen asemenea celui de la Tungusk, o chestie care ne scapă, cu atît mai gravă cu cît s-a plămădit sub ochii noştri şi cu permisiunea indolenţei noastre. E ca şi cînd un alergător, avînd cîteva ture de stadion avans, s-ar aşeza brusc pe iarba de lîngă pistă, ar lua o frunză şi ar începe să cînte la ea.

Recunoaşteţi personajul colectiv? Povestea zice că am fost odată tari la handbal. Povestea şi statisticile. Avem 4 titluri mondiale, băieţi în 7, dar e acelaşi lucru cu a-i face pe egiptenii de astăzi responsabili de piramide ori a le acorda mexicanilor contemporani meritul complexului de la Teotihuacan. Acele victorii sînt de muzeu, nu mai au nici o valoare practică pentru că între timp au trecut peste ele multe civilizaţii. Mai înti vest-germanii şi iugoslavii ne-au smuls de sub cap laurii pe care sforăiam. Apoi URSS-ul şi-a cerut partea ursului. După care Suedia lui Mats şi Staffan Olsson şi Rusia lui Lavrov şi Torgovanov s-au angajat într-un fabulos dialog al performanţei.

Puterile handbalului s-au plămădit, s-au copt şi s-au crăpat în timp ce noi dormeam. Numai că destinul, profesor răbdător, ne lasă repetenţi, dar nu ne exmatriculează. De fiecare dată ne dă şansa să învăţăm. Cîteodată închide ochii şi ne dă de înţeles că am putea să şi copiem. "Da' poa' să plouă şi cu cîrnaţi…", ne ofuscăm mereu, ca în clasa venerabilului M.C.Rostogan. De fapt, ca şi atunci, plouă cu stele.

Marco Polo al Franţei: Daniel Costantini
Franţa a avut un Marco Polo. Se numeşte Daniel Costantini. Dragii de noi i-am zis "Constantini", că parcă era mai de-ai noştri aşa. În '70, cînd Oţelea devenea la Paris singurul om de pe planetă cu 3 titluri mondiale, marseillezul savura liniştit un titlu naţional cu o echipă de larg renume : SMUC! Probabil că se uita la nea Cornel cum ne uităm noi la Burj Al-Arab. Olimpul i s-ar fi părut mai lesne de atins. După care şi-a adus aminte că şi zeii sînt oameni. Aşa că a plecat prin Europa cealaltă, pe la sovietici, pe la români şi iugoslavi. A văzut că sînt mai mari şi că sar mai sus ca oricine.

La români a observat că uneori gîndesc cu o fracţiune de secundă mai repede decît adversarii, ceea ce compensa un gabarit nu întotdeauna intimidant. Erau, zice-se, mai şmecheri. Malins, pe limba lui. Buuuun. Aşa deci. La treabă! Din '85 pînă în '90, cînd noi ne încheiam socotelile cu elita mondială prin bronzul praghez, Costantini a frămîntat şi a tot frămîntat. Şi a priceput că nu poate să răzbească pe calea bătută, pentru că acolo stăteau la pîndă căpcăunii. Aşa că a acceptat pe oricine era destul de trăsnit să creadă că ierarhiile pot fi schimbate. Indiferent de culoarea pielii, coafură sau numărul de ţigări topite zilnic. Ce nebun! Numai că nebunia lui s-a dovedit a fi molipsitoare.

Franţa în handbal s-a născut în anii '90
În '92 trupa lui, cu Gardent, Volle şi Lathoud, a smuls blocada marilor puteri şi a prins bronzul olimpic. Li s-a spus, ca să vezi!, "Les Barjots", adică "Trăsniţii". Făceau toate tîmpeniile în afara terenului (într-o seară am văzut cu ochii mei namila de Volle fumînd ca un turc). Printre ei, o arătare cu dreadlocks, venită din colonii. Jackson Richardson. Omul care a spus "Noapte bună, România!" atunci cînd, de unul singur, ne-a bătut la Mondialul din '93, deşi aveam 6 goluri avans la 5 minute de final. A fost unul dintre primele mele comentarii, alături de Cristian Ţopescu. Ce mai botez! Franţa a luat argintul atunci. Iar în '95 a dat cu toţi de pămînt. Noi ne pregăteam să ne deconectăm de la aparate…

Costantini a mai dat lovitura o dată, în 2001. Dar ceea ce se întîmplă acum sparge orice cutume. Franţa a reuşit să devină prima naţiune din istoria handbalului care adună trei coroane ca Mihai Viteazul: mondială, olimpică şi europeană. Şi tocmai a luat-o de la capăt. Cum e posibil? De ce Franţa, fără o tradiţie veche, şi nu alţi clasici ai genului? L-am întrebat pe amicul Philippe Pailhories, şeful rubricii de handbal de la "L'Equipe". Am deschis larg urechile şi apoi am rămas cu gura căscată.

Ascultaţi: "Costantini a creat o şcoală, învăţînd de peste tot. Naţionala de azi a crescut pe un postament solid, iar jucătorii s-au putut transfera la cluburi puternice. Dar nu era de ajuns, nici o scofală dacă făceau tuşa. Practic, fiecare titular al naţionalei a ajuns între primii 3 din lume pe postul lui, poate în afară de interul dreapta, dar şi ăsta vine tare. Pînă aici, nimic revoluţionar. Numai că federaţia a angajat de vreo 6 ani un preparator fizic care lucrează personalizat cu fiecare jucător, funcţie de ceea ce are nevoie. La un stagiu de vară am văzut că unii făceau înot, alţii alergare, alţii sală. Fiecare e cunoscut în amănunt, totul se face ştiinţific. De 2-3 ani au implementat şi alţii sistemul, dar noi avem un avans în domeniu".

Vor să cîştige tot! Şi au reuşit
Philippe s-a oprit o clipă, părea că se gîndeşte. Un cîine a lătrat în suedeză. Apoi a continuat ca la confesor. "De fapt, toate astea ar fi putut fi apă de ploaie. Povestea începe cu adevărat în 2007, în semifinala mondială din Germania. Contra Germaniei. Arbitrii au făcut prăpăd, era o competiţie care trebuia cîştigată de gazde. Frustrarea a fost imensă. De atunci, jucătorii au hotărît să arate lumii cine sînt şi ce pot. Au vrut să cîştige tot, tot, absolut tot. Cu fiecare meci rejoacă partida furată contra Germaniei. Cineva i-a amintit ieri lui Didier Dinart despre medaliile de aur, şi acesta s-a înfuriat: «Încetaţi să ne mai vorbiţi despre ce a fost! Valoarea noastră nu stă în ceea ce am făcut, ci în ceea ce vom face». Voila!", a încheiat amicul meu, grăbit să-şi predea marfa pentru ziar.

Are de lucru. Handbalul a alungat în casete mici pe prima pagină Australian Open, Europenele de patinaj şi chiar derby-ul Nordului, Lille contra Lens varianta Loţi. Jerome Fernandez ocupă "la une" cu braţul drept arătînd a ciocan. "Trop forts" era titlul înainte de finală. Prea puternici, dar cu cerneală invizibilă mai scria ceva. Preasilitori. Preavrednici. Preaflămînzi. Şi, da, prea puţin şmecheri.


Foamea de aur s-a născut dintr-un furt
2007. Semifinala mondială Franţa-Germania se apropie de sfîrşit. Nemţii conduc cu un gol. Guigou interceptează, îl păcăleşte pe Fritz şi înscrie. Final, urmează prelungiri. A,ba nu! Arbitrii suedezi invalidează golul. Stupefacţie! Germania e calificată, nimeni nu pricepe nimic. Arbitrii nu dau nici o explicaţie (nici n-ar fi avut vreuna). Scandalul e enorm. "E cel mai mare furt din istoria handbalului, poate chiar a sportului!", izbucneşte Jerôme Fernandez. Doi ani mai tîrziu are şansa să-şi înghită vorbele, la "handbalul" lui Thierry Henry în meciul cu Irlanda… Cert e că de la furtul petrecut la Köln, Franţa a devenit de neoprit.

Generalul şi mica sa armată
"M-am săturat să fiu singur, jos dictatura!", a glumit Cornel Oţelea cînd a aflat că nu mai e singurul handbalist din lume cu 3 medalii de aur mondiale. Patru francezi l-au ajuns din urmă, aşa cum România şi Suedia au fost ajunse de Franţa în clubul celor cu 4 titluri. Nu ştiu cît de fericit era, dar s-a mai liniştit cînd a aflat că Fernandez, Omeyer, Gilles şi Dinart au grad de soldaţi. "Acum am mica mea armată", a rîs generalul Oţelea. L'Equipe a dedicat un subiect acestei întîlniri la vîrful istoriei dintre nea Cornel şi noile vedete ale handbalului.

Cirque du Soleil
Finala de duminică, Franţa-Danemarca, a avut momente de acrobaţie, de levitaţie şi prestidigitaţie. Aruncări cu picioarele în sus şi braţul la cîţiva milimetri de podea, trasoare nimerind vinclul perfect, pase la precizie de unghie, aeriene. O reprezentaţie cu suspans care i-a făcut inima mică lui Claude Onesta. "V-a fost frică atunci cînd danezii au egalat la finalul timpului regulamentar? Bineînţeles! Dacă nu mi-ar fi fost, ar fi însemnat că sînt nebun! Aveam şi un om în minus, dar spiriduşii noştri de pe extreme au inventat repede un gol şi ne-au dat aer". Antrenorul Franţei are o explicaţie a succesului: "Danezii au «vîndut» multe baloane pe final, pentru ei mingea a devenit din ce în ce mai grea. Nu şi pentru noi. Probabil că atunci cînd ai mai multe succese în spate mingile sînt şi ele mai uşoare".


Franţa la ultimele zece Mondiale
1993 argint
1995 aur
1997 bronz
1999 locul 6
2001 aur
2003 bronz
2005 bronz
2007 locul 4
2009 aur
2011 aur


5 jucători francezi au cîştigat din 1995 şi pînă în prezent titlul de "handbalistul anului": Jackson Richardson (1995), Stephane Steocklin (1997), Bertrand Gille (2002), Nikola Karabatic (2007), Thierry Omeyer (2008)

500.000 de handbalişti legitimaţi există în Franţa, la masculin şi feminin, fiind a doua ţară după Germania, cu 1,2 milioane. România are 5.000

37 de victorii, 4 egaluri şi doar 3 înfrîngeri e bilanţul Franţei din 2008 şi pînă în prezent. Doar Croaţia, de două ori, şi Ungaria au reuşit să treacă de echipa lui Claude Onesta