Articol de Cristian Geambașu - Publicat joi, 16 iunie 2016 00:00
Despre Penu s-ar putea spune că a pictat toată viaţa. A început cu adevărat atunci când i-a lăsat tablou pe nemţi, la ei acasă, la Berlin.
A urât înfrângerea, a luptat cu fatalitatea. Şi-a studiat până la detaliu adversarii. A fost dublu campion mondial, a rămas modest, lucid. Este o legendă a sportului românesc, a sportului în general. Este Cornel Penu.
A rămas peste timp PORTARUL. Portarul naţionalei de handbal a României. Cu Penu în poartă, România a câştigat două titluri mondiale, în 1970 la Paris şi în 1974 la Berlin.
Cu Penu invincibil în poartă, România a bătut Germania la ea acasă, spulberând ideea defectului genetic al românilor, care ştiu doar să piardă. Penu este una dintre poveştile cele mai frumoase ale sportului românesc şi nu trebuie pierdută.
Portarul mustăcios şi ciolănos este parte fundamentală a istoriie scrise de o mână de tineri români într-o sală din Germania. Cornel Penu trebuie lăsat şi îndemnat să vorbească. Veţi descoperi un personaj de o profunzime aparte. Omul din spatele eroului.
- Credeţi că lumea, în România, mai ştie astăzi cine este Cornel Penu?
- Probabil cei din generaţia mea, da, ştiu. Şi cei de o anumită vârstă, dar mai tineri decât noi.
- Nu vă întristează? Nu vi se pare o formă de ingratitudine?
- Uitarea este o lege a firii omeneşti. Înţeleg, chiar dacă am şi un sentiment de tristeţe. Iar amintirile acelor ani nici nu au fost împrospătate, deşi poate ar fi meritat.
- Pentru cine nu mai ştie cine este Cornel Penu încercaţi dumneavoastră un scurt autoportret?
- În general îmi place să îi las pe alţii să vorbească despre mine. Nu mi-a plăcut să pierd. Asta m-a definit mai ales ca sportiv. Dorinţa de a câştiga, neaccceptarea înfrângerii ca pe o fatalitate.
"Mândria poporului"
- Împliniţi o vârstă rotundă. Ce vedeţi când priviţi în urmă?
- Înţeleg că au trecut anii atunci când mă văd cu colegii de şcoală sau de handbal. Ştiu că handbalul m-a ajutat întotdeauna să ajung la liman atunci când viaţa mea pornea în direcţii necunoscute. Handbalul a rămas pasiunea mea nealterată.
- Ce v-a dat handbalul?
- Asta l-a întrebat cu nişte ani în urmă fiul meu cel mare, Gabriel, pe tatăl meu, bunicul lui. "Ce i-a adus handbalul lui tata?". "Mândria poporului", a venit răspunsul. Poate că, în definitiv, asta mi-a adus.
- Glorie, sigur, dar bani nu?
- Ştiţi foarte bine cum se câştiga pe vremea lui Ceauşescu din sport. Cu atât mai mult din handbal. Uite, pentru titlul mondial din '74 am fost premiaţi cu 25.000 de lei. Cam o treime dintr-o Dacie!
- Am înţeles ce v-a dat handbalul. Ce v-a luat?
- Aş zice şi aici că mi-a adus ceva. Mi-a adus o proteză totală de genunchi. Şi multe traumatisme în toate articulaţiile.
Unitatea de elită
- De 15 ani trăiţi în Franţa. Vă simţiţi mai mult român sau mai mult francez?
- Suntem şi români, şi francezi. Cu toţii, eu, soţia şi copiii, avem dublă cetăţenie. Ne iubim ţara în care ne-am născut, o iubim şi pe cea de adopţie. Sunt român care trăiesc în Franţa şi nu mă sfiesc să vorbesc franceza cu accent românesc.
- Apropo de Franţa, ştiu că locuiţi destul de aproape de regiunea Champagne. Aveţi o şampanie preferată?
- Pommerey şi Veuve Cliquot. Dar la marile sărbători, să nu se înţeleagă că bem şampanie zilnic.
- Ce vă mai spune astăzi numele Wolfgang Lakenmacher?
- Cum ce îmi spune?, este adversarul meu din finala de la Berlin, căruia i-am apărat cele mai importante aruncări! Cele care odată parate cred că ne-au dus spre titlu.
- Acolo la Berlin, vă lăsaserăţi mustaţă, în plus afişaţi şi un zâmbet sardonic. Au fost doar elemente de culoare sau parte a unui război psihologic?
- A doua variantă. Nu purtam doar eu mustaţă, eram mai mulţi. A fost ideea mea. Constituiam o unitate de elită. Eram muschetari, eram complici la o mare încercare colectivă. Asta era simbolistica mustăţii.
Zâmbetul fatal
- Şi zâmbetul acela care i-a paralizat pe nemţi?
- De fapt, reprezenta o grimasă. O crispare. Poate şi o formă de eliberare. Îi ştiam pe nemţi că sunt orgolioşi, trufaşi. De la un punct încolo, am realizat că îi voi scoate din minţi zâmbindu-le aşa.
- Ce fel de portar aţi fost?
- Cerebral, nu spectaculos. Citeam cărţi de psihologie, Jean Piaget (n. red psiholog şi filosof elveţian), lucruri de genul ăsta. Îmi făceam fişe cu principalii adversari.
- Păi, ce mijloace aveaţi să-i studiaţi, că nu era tehnologia de azi?
- Îi observam la meciurile directe, mergeam să-i văd în alte meciuri la competiţiile importante. Notam de zor. Fiecare adversar era fişat cu minimum 10 meciuri. Cum aruncă, din săritură, de pe loc, unde trimit mingea.
- Şi ce mai observaţi, de exemplu?
- Că în condiţii de stres, un jucător apelează la automatisme în cel puţin 60% din cazuri. Foarte rar improvizează.
- Aşa l-aţi ghicit pe Lakenmacher?
- Da, jucătorii au stereotipuri dinamice, nu se schimbă de azi pe mâine.
Autoportret
- Când v-am vizitat acum câţiva ani, v-am descoperit o altă mare pasiune. Pictura. Aveaţi pereţii casei plini de tablouri. Ale dumneavoastră. Mai pictaţi?
- Da, dar mai puţin, mă reţin sarcinile de bunic. Când se va naşte şi al patrulea nepot, în curând, vom fi o echipă de handbal. Eu, Gabriel şi Cristian, fiii mei, şi copiii lor.
- Soţia dumneavoastră ce rol are?
- Antrenor, manager, director tehnic, psiholog, medic. Înger păzitor.
- Mi-aţi spus că sunteţi tentat să vă faceţi autoportretul. L-aţi făcut?
- Încă nu, dar urmează.
- Cum veţi arăta acolo, care va fi reprezentarea?
- Va fi o compoziţie în care vreau să reproduc strigătul de triumf al învingătorului. Vor fi şi câteva colaje cu alte momente semnificative ale carierei mele.
Apelul la memorie
- De ce a decăzut handbalul nostru masculin?
- Sunt prea multe de spus.
- Câteva cauze.
- Greşeli nenumărate. Lipsa unor bugete profesioniste la cluburile importante, necooptarea marilor jucători care puteau aduce idei, conforme cu evoluţia acestui sport.
- E posibilă redresarea, e realist să ne gândim că mai putem ajunge ce am fost, cvadrupli campioni mondiali? Ce soluţii vedeţi?
- Formarea unitară a tinerilor jucători începând de la o vârstă fragedă, 4-5 ani. Asigurarea de condiţii similare de pregătire şi de formare a jucătorilor cu acelea care există la marile cluburi.
- Una peste alta, cum vă purtaţi cei 70 de ani?
- Bine, exceptând suferinţele inerente vârstei mele. Uneori mai visez şi acum că apăr câte o minge! Altfel, am şi o durere în suflet, se putea face mai mult pentru întreţinerea memoriei performanţelor noastre.
CV Cornel Penu
S-a născut pe 16 iunie 1946 la Galaţi, dar de la vârsta de trei ani s-a mutat la Buzău împreună cu familia. A absolvit Liceul Teoretic Bogdan Petriceicu Haşdeu, apoi a intrat la Facultatea de Mecanică din Galaţi.
Este dublu campion mondial cu naţionala de handbal a României, în 1970 şi în 1974, echipă cu care a mai câştigat un bronz mondial în 1967 şi un bronz şi un argint olimpic la Jocurile din 1972 şi 1976.
De la vârsta de 21 de ani a jucat 13 ani neîntrerupt pentru Dinamo, echipă la care şi-a încheiat cariera.
"Ne cerea să rămânem să-l antrenăm!"
Radu Voina are numai cuvinte de admirație la adresa lui Cornel Penu. "Când Penu prindea o zi proastă, tot era printre cei mai buni de pe teren. Atunci când era în mână, era vai de adversari", spune fostul său coechipier.
"Noi eram rivali pe teren și prieteni în afară. Acum cred că e invers", mărturisește Voina. "Era un profesionist adevărat. Țin minte că ne cerea mereu, unuia dintre noi, să mai rămânem pe teren să-i aruncăm la poartă. Făceam concurs pe bere, care câștiga, era tot timpul un perfecționist", povestește Radu Voina.
Cornel Penu era poreclit de coechipieri Penev sau Bulgaru'. "De la Penu am început să-l strigăm Penev și de aici Bulgaru'", dezvăluie Radu Voina.
Tricoul de lână cu două steme
Cornel Penu a jucat finala Mondialului din 1974 cu un tricou de împrumut! Echipamentul de portar era negru, asemenea cu cel al arbitrilor. Și pentru că nu mai avea altă culoare, a împrumutat tricoul sârbului Arslanagigi.
"Era un tricou de lână. El tocmai câștigase finala mică împotriva Poloniei și mi l-a dat mie. A trebuit să cos stema României peste cea a Iugoslaviei. După meci, m-am rugat să mi-l lase mie, i-am oferit bani, i-aș fi dat oricât pe el. Nu l-am înduplecat", a povestit apoi Cornel Penu.
"Nu era prea sociabil, dar era profesionist"
Nicolae Nedef e singurul antrenor din tripleta României care a condus generația 1970 spre titlul mondial. Ajuns la 88 de ani, octogenarul tehnician are numai cuvinte de laudă la adresa fostului său elev.
"A fost cel mai mare portar al României. Preocupat de joc, își studia adversarii și era foarte atent la fiecare mișcare pe care o fac. Nu era prea sociabil, cel puțin așa părea, dar era un profesionist. Nu aveai ce să-i reproșezi", a declarat Nedef.
Tehnicianul își amintește că fostul goal-keeper era și foarte superstițios. "Mai ales cu echipamentul de joc. Dacă îi lipsea ceva, dacă uita ceva, era deranj mare".
"Eu am fost în război cu toţi antrenorii, nu am fost protejatul nimănui"
Cornel Penu"Dacă portarii sunt un pic nebuni? Cu nebunii nu poţi să faci sport, pe nebuni îi tratezi"
Cornel Penu"În '74 eu am fost cel mai bun. Şi am curajul să o spun acum"
Cornel Penu"Selecţii? Sunt fluctuant ca moneda euro, doar că eu scad mereu. Ştiu că odinioară aveam spre 300 de selecţii"
Cornel Penu
