Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 06 august 2012 00:00 / Actualizat luni, 06 august 2012 21:37
Antrenorul spune că a sfătuit-o să nu privească în jur şi să încerce să repete ceea ce a învăţat
De obicei, antrenorii nu prea vin la zona mixtă. Octavian Belu a făcut ieri o excepţie. A sosit chiar puţin înaintea Sandrei Izbaşa, oprită să dea interviuri pentru televiziuni. Are un chip destins, chiar zîmbitor. E efectul pe care îl produce aurul. În special, aurul olimpic.
- Domnule Belu, sînteţi mulţumit? Cum a fost concursul?
- A ieşit bine. Sandra a reuşit o performanţă extraordinară, să cîştige a doua medalie de aur la Jocurile Olimpice, la distanţă de patru ani şi la aparate diferite, sol şi sărituri. A fost un concurs greu, s-a văzut că presiunea, emoţiile îi afectează şi pe cei care merseseră fără probleme. Americanca era favorită la locul întîi, a făcut prima săritură bine, pe a doua a ratat-o. Iar Sandra s-a stăpînit şi a cîştigat.
- A fost şi un concurs dramatic, cu atîtea evenimente.
- Da, iar diferenţa între aur şi locul doi a fost foarte mică, egală cu un pas la aterizare. Emoţiile au fost mari, s-au acumulat, eu i-am spus să nu se uite la note, la ce fac celelalte. Am avut un dialog simplu: i-am repetat că trebuie să facă doar ceea ce a făcut şi acasă, ce a învăţat!
- Ce înseamnă acest titlu în cariera ei?
- Este un vis împlinit, după atîtea semne de întrebare. După atîta muncă.
- Aţi convins-o pe Sandra să facă din nou sărituri. Cum aţi reuşit, ce i-aţi spus?
- Da, şi mă bucur că am insistat la capitolul acesta. I-am spus că e un aparat care i se potriveşte. Ca şi Maroney, sau cum a fost Monica Roşu la noi, aici e locul gimnastelor atletice, mai înalte. I-am explicat că are potenţialul fizic de a aborda şi acest aparat, că e păcat să nu încerce. Oricum, Sandra a ţinut să facă şi concursul individual compus, a urcat şi pe paralele ca să ajute echipa, chiar dacă avea doar cîteva luni de pregătire. Iar la sol se va lupta din nou pentru podium.
- Vedeaţi o medalie la sărituri?
- Eu nu i-am pomenit ei de medalii, cu atît mai puţin de aur, dar mă gîndeam la o poziţie de podium. După ce ai dominat Europa doi ani la rînd, e greu să nu te gîndeşti şi la un loc între primii trei la Olimpiadă. I-a ieşit foarte bine în conjunctura dată, a depăşit emoţiile pentru că, repet, diferenţa n-a fost mare între locul 1 şi 2, 15,191 faţă de 15,083.
- Şi în continuare, la celelalte finale?
- Privim înainte cu optimism, deocamdată avem un aur şi un bronz, dar mai avem de concurat.
"Nu poţi explica în cuvinte cum e cînd ţi se cîntă imnul"
Sandra Izbaşa spune că şi-a dorit două sărituri curate şi că n-a ştiut că e campioană olimpică pînă n-a văzut clasamentul final. Ea va mai concura şi marţi, în finala de la sol, de aceea spune că Olimpiada ei se va încheia pe 7 august
Toate televiziunile vor cîteva vorbe de la campioana olimpică de la sărituri. De la cea care încă e campioana olimpică la sol şi poate deveni din nou. Ea zîmbeşte, pare un copil fericit care are de gît o jucărie deosebită, cam mare şi cam grea, dar atît de dorită! Octavian Belu se retrage în lateral şi o lasă pe Sandra să răspundă la întrebări. Ea face însă un gest spontan, minunat, de o generozitate ce te lasă perplex. Îşi scoate medalia şi i-o pune la gît antrenorului. Val de emoţie. "În atîţia ani, e prima dată cînd un sportiv îmi aşază medalia lui la gît", mărturiseşte Belu. Nu e obişnuit, ar vrea să i-o înapoieze fetei cît mai repede, dar ea îi spune s-o mai ţină. Aşa e Sandra. Surprinzătoare. Un copil fericit. De fapt, o tînără fericită care acum patru ani nu ştia cum va evolua viaţa ei. Nici cariera. Iar acum iat-o aici, la 22 de ani, cu un nou titlu olimpic cucerit. Cîte gimnaste române au mai reuşit asta de-a lungul anilor? Doar două: Nadia Comăneci (1976-1980) şi Simona Amînar (1996-2000). De ieri, Sandra li se alătură.
- Sandra, cum ai trăit această finală?
- A fost dificil, la finală cu iei contact cu aparatul decît atunci cînd intri în concurs. Dar am arătat că acela care e pregătit face surpriza.
- Ai ştiut cum s-a desfăşurat concursul?
- Nu. Eu nu mă uit niciodată la nimeni, caut să mă concentrez doar pe ce fac eu.
- Asta înseamnă că n-ai ştiut imediat că eşti campioană olimpică!
- Nu, am aşteptat nota şi apoi să se afişeze clasamentul. Abia atunci am aflat.
- Ai revenit la acest aparat după ce o vreme nu l-ai mai făcut.
- Da, de doi ani îl pregătesc din nou. Şi vreau să le mulţumesc antrenorilor, doamnei Bitang şi domnului Belu, că au insistat, că mi-au explicat şi m-au convins. Fără ei, n-aş fi aici, cu medalia.
- Ce aşteptai tu de la sărituri?
- Mi-am dorit să am două execuţii cît mai curate.
- Iar pentru sol?
- Va fi greu şi acolo şi îmi doresc acelaşi lucru: să am o execuţie cît mai bună. Aşa cum fac acasă.
- O întrebare un pic patetică acum: cum te simţi pe podium cînd eşti pe locul unu în comparaţie cu treapta de argint sau bronz?
- Cînd ţi se cîntă imnul... Nu poţi explica în cuvinte cum te simţi atunci. E imnul ţării tale, e cel mai frumos.
- Şi, întorcîndu-te în timp, acum patru ani te vedeai peste alţi patru aici, concurînd?
- Nu. Chiar mă întrebau mulţi dacă mă vor revedea la Londra şi eu eram aproape sigură că nu. Dar sînt aici şi să vedem ce mai urmează.
