Viaţa secretă a unei campioane olimpice » Sandra Izbaşa privită dintr-o altă perspectivă

Gimnasta perfectă trebuie să fie armonioasă, expresivă şi să gîndească. E definiţa Sandrei Izbaşa, de duminică dublă campioană olimpică. Şi Sandra e mereu în căutarea perfecţiunii. "Am defecte, dar muncesc ca să scap de ele", spune ea. Caută perfecţiunea de cînd s-a apucat de gimnastică. Mai precis, de 18 ani. Ani cu cîte două antrenamente pe zi şi puţine ore libere.

Ani care au trecut în sălile de gimnastică de la Bucureşti, de la Oneşti, de la Deva şi de la Izvorani.

Cînd abia împlinise 14 ani, a dat primul interviu. "La Antena 1 Deva. A fost dezastruos, aveam nişte emoţii!", spune ea. Văzînd-o acum, pe podium, e greu de imaginat că Sandra poate tremura de emoţii. Tot în aceea perioadă avea o colecţie impresionantă de abţibilduri pe care le păstra în mape roşii. Era preocuparea care-i umplea orele în căminul de la Deva. Acolo unde primea torturile pentru ziua de naştere şi unde visa să devină campioană olimpică.

Încă de atunci era tranşantă şi spunea că nu are idoli, că ea vrea să devină un model. Îngîmfare? Doar hotărîre şi ambiţie. Prima sa competiţie importantă au fost Campionatele Europene de la Volos din 2006. Micuţa blonduţă purta aparat dentar şi devenea campioană la sol. Dar un aur nu te scuteşte de muncă, de palme rupte, de antrenamentele care te seacă prin rutina lor. Sandra ştia că mai are mulţi paşi de parcurs. Departe de părinţi se mulţumea cu vizitele lor de duminică.

Primii paşi coloraţi
În primii ani de gimnastică o antrenoare a învăţat-o că trebuie să fie o artistă, dar nu pe scenă, ci pe patru aparate. Deşi era un copil, aşternea pe faţa sa albă ca laptele multe culori. Pentru că gimnastica e un sport în care trebuie să străluceşti. "De mică am vrut să mă machiez, să am o mimică a feţei. Cînd nu puteam eu, mă ajutau antrenoarele". De la micuţa care nu ştia să pună farduri pe ploape, Sandra a ajuns o maestră. Acum colecţionează altceva. Înainte de plecarea spre Londra, Mariana Bitang o certa un pic în glumă spunîndu-i să nu-şi umple valiza cu farduri. 60 de minute înainte de fiecare concurs ea se ocupă de crearea imaginii de artistă. Dar acest machiaj nu ar avea rost dacă Sandra nu ar străluci şi prin execuţii.

Tendonul blestemat
Pentru că viaţa unei gimnaste nu adună doar aur, strălucire şi lacrimi de bucurie. "Mulţi nu-mi dădeau nici o şansă de revenire", povesteşte Sandra despre cel mai negru moment al carierei. S-a întîmplat în septembrie 2009, la un antrenament, la o diagonală la sol. Sandra era deja campioana olimpică a aparatului, dar avea şi un Campionat European după care primise multe critici din partea antrenorilor. O aterizare ratată şi tendonul lui Ahile de la piciorul drept s-a rupt. Ca să evite o tragedie, a pus mîna jos. Fractură. Mîndră cum e, n-a vrut ca oamenii s-o vadă aşa, în ghips, neajutorată.

A trecut prin clipe de deznădejde. A urmat recuperarea şi mai lungă. Dovezi. Ca orice femeie cînd vrea să treacă peste o perioadă grea, şi-a schimbat culoarea părului. Probabil s-a simţit înşelată de gimnastică, sportul care i-a intrat în sînge. Sandra cea brunetă zîmbea în 2009, la finalul anului, dar gimnastica era ceva ce aparţinea trecutului. Aşa gîndeau unii. Însă ea nu. "M-am întors în sală din joacă, făceam totul din joacă pînă cînd au venit la lot domnul Belu şi doamna Bitang şi mi-au spus că am potenţial".

O confirmare de care avea nevoie şi care a dus-o mai departe spre alte medalii. Acea accidentare însă avea să lase urme psihice, dar şi fizice. În 2011 a ratat Campionatele Mondiale pentru că i se tot formau hematoame. A intrat din nou în sala de operaţii, dar apoi s-a întors în cea de gimnastică şi a început să lucreze pe patru aparate. "Mă ustură palmele, seara le dau cu cremă şi apoi o iau de la căpăt". Aşa a ajuns la Londra să facă trei concursuri complete şi să cîştige medalia de aur la sărituri.

Dar povestea londoneză nu se termină aici. Azi ea intră în finala la sol, acolo unde are un titlu de apărat. Adriana Pop i-a găsit melodia perfectă. "Shine on you crazy diamond". Un diamant de fată, care la 22 de ani încă mai caută perfecţiunea.