Andrei Vochin: "Cei care rup picioare sau capete prin fotbal ar trebui să stea departe de teren cel puţin cît va sta victima!"

Primul instinct e să închizi ochii. Apoi te furnică ceva neplăcut prin interior, ca o durere iminentă pe care încă nu o ai. Un fulger rece şi scurt. După care imaginea te înfioară. O bucată de picior desprinsă brutal, dar ţinută în acelaşi cadru tv doar de jambierul elastic. Groaznic. Nu pricepi cum s-a întîmplat, însă reluările te ajută să pricepi. Un fotbalist controlează o minge, cu ajutorul căreia încearcă să-şi facă un viitor, să-şi construiască o carieră, să întreţină o familie. Să trăiască. Din spate vine un alt fotbalist care are cam aceleaşi idealuri. Numai că instinctul animalic, educaţia precară, violenţa zilnică din jurul lui şi ideea machiavelică a atingerii scopului cu orice mijloace îl determină să se arunce asupra colegului său de breaslă. De aproape se aude o trosnitură macabră, spre tribune pleacă urletul de durere al victimei, iar la televizor reluările îţi prezintă din toate unghiurile catastrofa.

Balaci, Balint, Puşcaş au fost nevoiţi să termine mult prea devreme cariera pentru că au avut ghinionul să se întîlnească pe terenul de joc cu astfel de parteneri de competiţie. Iar aceste nume sînt doar cîteva dintr-o serie de jucători profesionişti trimişi la pensie de zelul nemăsurat al unor aşa-zişi colegi. Agresorii lor au continuat, mai devreme sau mai tîrziu, să joace. Mult prea devreme faţă de cît rău, conştient sau nu, au putut face.

La începutul anului am împărţit saloanele de recuperare cu mulţi pacienţi cu oase rupte. Eu suferisem o banală operaţie de menisc, ce a necesitat o singură zi de spitalizare completă. Chiar şi aşa, noaptea aceea n-a fost cea mai plăcută amintire a mea. Un genunchi umflat, penetrat de o drenă, prin care se scurgea sînge. O durere surdă ce a acompaniat ieşirea de sub anestezia locală. Inconfortul poziţiei din pat şi a urinatului în ploscă. Senzaţia de scurtă sfîrşeală de a doua zi, cînd Ionuţ Codorean, medicul care m-a operat, mi-a scos drena şi m-a forţat să îndoi imediat genunchiul. Un mic chin. Dar unul insignifiant faţă de colegii de suferinţă. Faţă de cei cu ligamentele distruse, cei cu multiple fracturi, cei care ajunseseră deja la proteze. Iar operaţia e de-abia începutul unei lungi perioade de recuperare care înseamnă durere, poate şi ghips, transpiraţie şi orteze, voinţă, uneori lacrimi, dar care e esenţială pentru omul de rînd, ca să nu mai vorbesc de sportivul de performanţă.

După ce Şeroni i-a sfărîmat piciorul lui Bancu şi după ce Mureşan l-a mutilat pe Rusescu, Comisia de Disciplină a FRF a luat măsuri ce par dure: cîte 16 etape de suspendare pentru fiecare agresor. Imediat s-a pornit dezbaterea publică. Unii, de regulă cei păţiţi şi care ştiu ce înseamnă suferinţa aceasta, au salutat decizia. Alţii, interesaţi sau netrecuţi prin astfel de experimente, au socotit-o exagerată. Pentru aceştia din urmă aş avea o recomandare. Mergeţi marţi la Spitalul Militar, în ziua de consultaţie a doctorului Codorean, şi staţi cu el şi cu pacienţii lui de dimineaţa pînă seara! Cînd veţi ajunge acasă vă garantez că măsura Comisiei de Disciplină vi se va părea o bucată de catifea lipită de obraz. Veţi avea tendinţa să cereţi ca agresorul să nu mai apară pe un teren de fotbal pînă cînd victima nu va reveni. Şi nici asta nu vi s-ar părea extrem de mult, căci în lungul timp scurs, cel din urmă nu va suporta şi durerea, şi chinul, şi sudoarea celuilalt. Iar atunci cînd veţi conştientiza, primul instinct va fi să închideţi ochii. Dar nu-i închideţi!