Articol de GSP - Publicat luni, 01 iunie 2009 00:00
Urziceniul n-a făcut un miracol, ci a urmat corect paşii succesului în fotbal. Investiţie, competenţă, încredere. Toate împachetate în multă, multă muncă
Incredibil! Miracol! Spuneţi-i cum vreţi performanţei Unirii Urziceni, un eveniment în fotbalul românesc, care trebuie privit nu ca o minune, ci ca o faptă profesionistă complexă. şi ca orice lucru complicat, el este format dintr-o mulţime de lucruri simple. Din decizii şi fapte înşiruite într-o logică a managementului de grup, împămîntate în muncă, protejate de corectitudine şi mîngîiate de har. De sus în jos, adică de la patron la ultimul angajat, din iarbă în lojă, adică de la truditorii principali ai succesului, jucătorii, pînă la ultimul care culege potul, patronul Dumitru Bucşaru, cel care va pune mîna primul, din nou logic, pe punguţa cu 10 milioane de euro a Ligii Campionilor. Să-i luăm pe rînd! Vezi bucuria din vestiarul Urziceniului la finalul meciului cu Poli Timisoara (video)
1. INVESTIŢIA
De aici a plecat totul. La început ca o slăbiciune a unui patron crescut în urbe şi care n-a vrut să-şi vadă echipa din liga a treia dispărută. El, care privea fotbalul mare prin culorile Giuleştiului, pentru că în Grant juca “Maschio” Damaschin, prietenul său pe care-l însoţea şi-n deplasări. Uşor-uşor, proiectul a urcat literele: C, B, A, fiecare palier avînd alocat un buget corespunzător etapei. De fiecare dată buzunarul s-a deschis, nici extrem de generos, nici parcimonios, ci atît cît permitea “studiul de fezabilitate” al momentului. De la cîteva zeci de milioane de lei la vreo 6-7 milioane de euro, pentru un obiectiv clar al acestui sezon: locurile 1-6. N-a vrut imagine, ci doar rentabilitate. Iar pentru asta s-a limitat să ia deciziile juste pe zona sa de competenţă.
2. ÎNCREDEREA
Misiunea lui a durat cît a gîndit organigrama şi persoanele pentru poziţiile cheie. A pus un antrenor, pe Dan Petrescu, şi un manager, pe Mihai Stoica, pe care i-a plătit regeşte, dar cărora le-a dat mînă liberă. “Doar un tîmpit plăteşte un zugrav să-i vopsească apartamentul, iar cînd îl are la treabă pune el mîna pe bidinea să-i arate cum se face”, obişnuieşte să spună. În acest sezon a intervenit numai în iarnă, cînd a rectificat bugetul. A cerut o micşorare a fondului de salarii, pentru că nici pe el nu l-a ocolit criza, şi a forţat corelarea măsurii economice cu cea sportivă. Aşa a ajuns la concluzia că trebuie să sacrifice un lider de echipă cu salariu mare, pe Mara, pentru a păstra un lot numeric şi valoric echilibrat. N-a impus jucători, nu s-a îndeletnicit cu vizionarea DVD-urilor, n-are naşi, fini sau cumetri. Are colaboratori, nu slugi. N-are “yes-man”-i, ci parteneri de afacere.
3. COMPETENŢA
Aici e domeniul celor doi. Dan Petrescu a venit cu rigoarea englezească. Cu o filozofie de joc clară, cu antrenamente dure, cu principii ferme şi corecte, cu biciul şi cu zăhărelul. Cu un staff de încredere şi bine pregătit, de la Pojar şi Stîngaciu la ultimul masor. Cu pregătire liniară pe tot parcursul anului (şi săptămîna asta a făcut două antrenamente pe zi, deşi mulţi tehnicieni consideră că în final de campionat trebuie să o laşi mai moale pentru a avea prospeţime). Cu jucători ochiţi de el în funcţie de filosofia aleasă: agresivi, modeşti, tehnici, devotaţi, flămînzi. Cu şedinţa de pregătire pe teren în dimineaţa meciului şi cu cantonamentul de după joc, pentru a evita noaptea cea mai energofagă pentru un jucător, cea de după efortul de 90 de minute. Cu biciul, dar şi cu zăhărelul. Ce antrenor care-şi boscorodeşte la greu jucătorii în timpul meciului e atît de iubit ca el? Ce antrenor care pune antrenament şi-n prima zi de Paşte, pe principiul că “în Anglia am jucat şi de Revelion”, mai are susţinere? Petrescu a avut. De ce? Pentru că nu e obtuz. Pentru că s-a bosumflat că Dănălache şi-a pus nunta în plin campionat şi a participat la ea aproape toată echipa, dar nu i-a purtat pică. Iar ca să înţeleagă că n-are nimic cu el chiar dacă nu-l bagă titular, i-a promis că în vară îl va lua cu el la Monte Carlo în echipa lui, la acel campionat de fotbal pe plajă. Împreună cu soţia, bineînţeles!
MM Stoica a organizat clubul. A pus, la rîndul său, oamenii potriviţi pe fiecare poziţie. A făcut un regulament de ordine interioară clar şi modern. Primele se dădeau nu în funcţie de adversar, ci de locul ocupat de Unirea în clasament. Nu prime aiuristice, nici pedepse pentru înfrîngeri acasă. “Eşti pe primul loc, punctul valorează o mie, eşti pe 10, vreo sută. Cîtă performanţă faci, atît primeşti”. Totul înjumătăţit în timpul campionatului şi încasat ca bonus la sfîrşit. Plus prima de obiectiv. În condiţiile în care el n-are nici un fel de primă, doar un salariu, e adevărat comparabil cu cel al directorilor de “multinaţionale”. şi aproape triplu ca la Steaua.
În afară de asta, rolul său a fost de tampon între vestiar şi restul lumii, inclusiv patron. A ţinut departe de scandal echipa şi antrenorii, un scandal în care s-a băgat pînă în gît atunci cînd a trebuit să apere interesul clubului. Nu că nu i-ar fi plăcut. A aplanat conflicte, a fost la un pas să plece atunci cînd i-a fost călcată autoritatea şi a împiedicat orice sciziune, inclusiv cea dintre antrenor şi patron, inevitabilă într-o activitate de durată şi de mare încărcare. şi a reuşit să facă la Urziceni ceea ce a izbutit la Steaua. Să se suie în autocarul echipei, de această dată după penultima etapă, să scoată un CD din buzunar şi, în nebunia de strigăte din maşină, să se audă clar, rotund şi tare imnul Ligii Campionilor!
PS. În această dimineaţă, înaintea plecării spre Bucureşti, lotul Unirii Urziceni a făcut un antrenament de regenerare la Timişoara. Nu de fiţă, ci de obicei.
100.000 de euro e plafonul maxim individual al jucătorilor pentru cîştigarea campionatului
Urziceniul n-a făcut un miracol, ci a urmat corect paşii succesului în fotbal. Investiţie, competenţă, încredere. Toate împachetate în multă, multă muncă
Incredibil! Miracol! Spuneţi-i cum vreţi performanţei Unirii Urziceni, un eveniment în fotbalul românesc, care trebuie privit nu ca o minune, ci ca o faptă profesionistă complexă. şi ca orice lucru complicat, el este format dintr-o mulţime de lucruri simple. Din decizii şi fapte înşiruite într-o logică a managementului de grup, împămîntate în muncă, protejate de corectitudine şi mîngîiate de har. De sus în jos, adică de la patron la ultimul angajat, din iarbă în lojă, adică de la truditorii principali ai succesului, jucătorii, pînă la ultimul care culege potul, patronul Dumitru Bucşaru, cel care va pune mîna primul, din nou logic, pe punguţa cu 10 milioane de euro a Ligii Campionilor. Să-i luăm pe rînd! Vezi bucuria din vestiarul Urziceniului la finalul meciului cu Poli Timisoara (video)
1. INVESTIŢIA
De aici a plecat totul. La început ca o slăbiciune a unui patron crescut în urbe şi care n-a vrut să-şi vadă echipa din liga a treia dispărută. El, care privea fotbalul mare prin culorile Giuleştiului, pentru că în Grant juca “Maschio” Damaschin, prietenul său pe care-l însoţea şi-n deplasări. Uşor-uşor, proiectul a urcat literele: C, B, A, fiecare palier avînd alocat un buget corespunzător etapei. De fiecare dată buzunarul s-a deschis, nici extrem de generos, nici parcimonios, ci atît cît permitea “studiul de fezabilitate” al momentului. De la cîteva zeci de milioane de lei la vreo 6-7 milioane de euro, pentru un obiectiv clar al acestui sezon: locurile 1-6. N-a vrut imagine, ci doar rentabilitate. Iar pentru asta s-a limitat să ia deciziile juste pe zona sa de competenţă.
2. ÎNCREDEREA
Misiunea lui a durat cît a gîndit organigrama şi persoanele pentru poziţiile cheie. A pus un antrenor, pe Dan Petrescu, şi un manager, pe Mihai Stoica, pe care i-a plătit regeşte, dar cărora le-a dat mînă liberă. “Doar un tîmpit plăteşte un zugrav să-i vopsească apartamentul, iar cînd îl are la treabă pune el mîna pe bidinea să-i arate cum se face”, obişnuieşte să spună. În acest sezon a intervenit numai în iarnă, cînd a rectificat bugetul. A cerut o micşorare a fondului de salarii, pentru că nici pe el nu l-a ocolit criza, şi a forţat corelarea măsurii economice cu cea sportivă. Aşa a ajuns la concluzia că trebuie să sacrifice un lider de echipă cu salariu mare, pe Mara, pentru a păstra un lot numeric şi valoric echilibrat. N-a impus jucători, nu s-a îndeletnicit cu vizionarea DVD-urilor, n-are naşi, fini sau cumetri. Are colaboratori, nu slugi. N-are “yes-man”-i, ci parteneri de afacere.
3. COMPETENŢA
Aici e domeniul celor doi. Dan Petrescu a venit cu rigoarea englezească. Cu o filozofie de joc clară, cu antrenamente dure, cu principii ferme şi corecte, cu biciul şi cu zăhărelul. Cu un staff de încredere şi bine pregătit, de la Pojar şi Stîngaciu la ultimul masor. Cu pregătire liniară pe tot parcursul anului (şi săptămîna asta a făcut două antrenamente pe zi, deşi mulţi tehnicieni consideră că în final de campionat trebuie să o laşi mai moale pentru a avea prospeţime). Cu jucători ochiţi de el în funcţie de filosofia aleasă: agresivi, modeşti, tehnici, devotaţi, flămînzi. Cu şedinţa de pregătire pe teren în dimineaţa meciului şi cu cantonamentul de după joc, pentru a evita noaptea cea mai energofagă pentru un jucător, cea de după efortul de 90 de minute. Cu biciul, dar şi cu zăhărelul. Ce antrenor care-şi boscorodeşte la greu jucătorii în timpul meciului e atît de iubit ca el? Ce antrenor care pune antrenament şi-n prima zi de Paşte, pe principiul că “în Anglia am jucat şi de Revelion”, mai are susţinere? Petrescu a avut. De ce? Pentru că nu e obtuz. Pentru că s-a bosumflat că Dănălache şi-a pus nunta în plin campionat şi a participat la ea aproape toată echipa, dar nu i-a purtat pică. Iar ca să înţeleagă că n-are nimic cu el chiar dacă nu-l bagă titular, i-a promis că în vară îl va lua cu el la Monte Carlo în echipa lui, la acel campionat de fotbal pe plajă. Împreună cu soţia, bineînţeles!
MM Stoica a organizat clubul. A pus, la rîndul său, oamenii potriviţi pe fiecare poziţie. A făcut un regulament de ordine interioară clar şi modern. Primele se dădeau nu în funcţie de adversar, ci de locul ocupat de Unirea în clasament. Nu prime aiuristice, nici pedepse pentru înfrîngeri acasă. “Eşti pe primul loc, punctul valorează o mie, eşti pe 10, vreo sută. Cîtă performanţă faci, atît primeşti”. Totul înjumătăţit în timpul campionatului şi încasat ca bonus la sfîrşit. Plus prima de obiectiv. În condiţiile în care el n-are nici un fel de primă, doar un salariu, e adevărat comparabil cu cel al directorilor de “multinaţionale”. şi aproape triplu ca la Steaua.
În afară de asta, rolul său a fost de tampon între vestiar şi restul lumii, inclusiv patron. A ţinut departe de scandal echipa şi antrenorii, un scandal în care s-a băgat pînă în gît atunci cînd a trebuit să apere interesul clubului. Nu că nu i-ar fi plăcut. A aplanat conflicte, a fost la un pas să plece atunci cînd i-a fost călcată autoritatea şi a împiedicat orice sciziune, inclusiv cea dintre antrenor şi patron, inevitabilă într-o activitate de durată şi de mare încărcare. şi a reuşit să facă la Urziceni ceea ce a izbutit la Steaua. Să se suie în autocarul echipei, de această dată după penultima etapă, să scoată un CD din buzunar şi, în nebunia de strigăte din maşină, să se audă clar, rotund şi tare imnul Ligii Campionilor!
PS. În această dimineaţă, înaintea plecării spre Bucureşti, lotul Unirii Urziceni a făcut un antrenament de regenerare la Timişoara. Nu de fiţă, ci de obicei.
100.000 de euro e plafonul maxim individual al jucătorilor pentru cîştigarea campionatului
Ce susține MM Stoica că face săptămânal pentru suporterul pe care l-a pocnit: „Cumva am reparat-o”
