Articol de Răzvan Prepeliţă - Publicat vineri, 20 martie 2015 00:00 / Actualizat vineri, 20 martie 2015 22:43
- Unde cărăm pianul ăsta, doamnă?
- La ultimul etaj, vă rog frumos. Multă grijă, e o piesă veche. Să nu se strice.
- Haideţi doamnă, fiţi serioasă. Nu mă mai ţineţi minte. Tot eu am cărat mai demult acelaşi pian, la acelaşi etaj. Ce naiba faceţi?
- Pianul ăsta are suflet. Ca să facă din portative petale, trebuie să fie văzut. E ca un copil răsfăţat, trebuie încurajat mereu.
- Apucaţi pianul, băi, v-am zis că e dusă!, apoi scrîşni printe dinţi: "Să îmi ....ce greu e!, parcă era mai uşor anul trecut!".
Doamna zîmbeşte. Ştie că valoarea apasă umerii.
- Doamnă, eu am venit cîndva la căratul pianului pentru că am vrut să învăţ să cînt la el. Am fost la meditaţii la dumneavoastră o perioadă, eram cel mai silitor elev, apoi am plecat la un profesor străin. Simţeam că mă plafonez cu dumneata. Dar acuma, spuse, în timp ce îşi freca degetul mare de arătător, înţelegeţi dumneavoastră, cum să zic, costă!
- Parcă te cunosc de undeva. Daaa, îmi amintesc. Erai puştiul ăla sfios, care rămînea să repete chit că urechea lui muzicală nu era grozavă.
Palmele se îndoiră şi pianul se duse ca o creangă în josul rîului. Se auzi un trosnet de lemn scump ce provocă instant transpiraţia unora dintre cărăuşi. Cîţiva zîmbiră, cîţiva rămaseră fără reacţie.
Steaua e un pian. Doamna, e istoria. Confiscată sau nu, respiră. Cărăuşul Bourceanu s-a supărat pe propria formă, nu mai vrea să joace, iar pasa către adversar care generează faultul de penalty al lui Tamaş, în meciul cu Pandurii, e visul puştiului care aspiră să zboare, dar trage cu praştia în păsări.
Nici un lift, Alex, nu mai apăsa butonul scuzelor. Aia e doar o sonerie la care nu răspunde nimeni, doar propria ta conştiinţă. Fugi, mai bine, şi pune osul, pierzi etajele!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
