Interviu cu ultimul mohican din singura echipă de după Război care a luat Cupa României fără să fi fost vreodată în Liga 1: „Să ne-ajute Dumnezeu! Pardon, Comitetul de Partid!”

Interviu trimis pe adresa redacției de Robert Popa, cititor GSP și fost colaborator în cadrul proiectului Jurnalisport.

• Arieșul Turda este singura echipă din România care a cucerit Cupa României după Război fără să fi fost vreodată pe prima scenă
• S-a întâmplat la finalul sezonului 1960-1961, într-o finală pe Republicii cu Rapid, scor 2-1. Au marcat Băluțiu (50'-pen, 51`), respectiv Georgescu (24`).  

Șoferul a coborât, a făcut ce a facut, și a pus-o din nou pe picioare. Am coborât în autogară și, ajutat de noile tehnologii, am ajuns lângă Hotelul Potaissa. Potaissa este denumirea istorică a orașului Turda. Oamenii se plimbau cu copiii prin împrejurimi, iar eu mă aflam lângă statuia lui Avram Iancu, care se afla la doi pași de hotel.

„Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită”, este mesajul inscripționat pe statuia lui Avram Iancu. Înainte să ajung acolo, pe statuia lui Ioan Rațiu am observat un alt citat inspirațional „existența unui popor nu se discută, se afirmă”.

Am format numărul de telefon al domnului Ioan Onacă (82 ani). Este singurul supraviețuitor din echipa de aur a Arieșului Turda. De ce spun de aur? Pentru că este singura formație din România care a câștigat Cupa României după Război fără să ajungă vreodată și pe prima scenă fotbalistică.

Ar mai fi de spus că în ultimul act al competiției a întâlnit-o pe Rapid București, care cucerise de șapte ori trofeul până atunci și care juca în prima divizie de ani buni. În echipă erau jucători unul și unul. Voi da doar două exemple – Titus Ozon și Nicolae Georgescu. Amândoi erau oameni de bază în echipa națională a României.

În vreme ce admiram împrejurimile, s-a apropiat de mine un bătrânel cu o șapcă pe cap. În mână avea o plasă. Era chiar Ioan Onacă. I-am strâns mâna și am intrat în hotel. Odată ajunși în restaurant, ne-am așezat la o masă, mi-am pregătit aparatul, am dat pe “rec” și am început interviul cu fostul mijlocaș.

“LA MECIURI VENEAU 3-4.000 DE OAMENI”

- Domnule Onacă, cum ați început fotbalul și cine v-a îndrumat spre el?

- În perioada 1948-1950 s-a făcut o școală de fotbal la Turda. Antrenor era Ștefan Covaci (cel care a câștigat de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Ajax Amsterdam – n. red.). Încă mai era jucător la “U” Cluj, dar avea peste 30 de ani și evolua doar câte o repriză. Și atunci m-am inițiat în fotbal. Am jucat la juniorii Progresului Turda, apoi la juniorii Câmpiei Turzii. În acea perioadă erau opt serii la juniori, cu câte șase echipe. Toate echipele din Divizia A și Divizia B trebuiau să aibă juniori.

Erau trei serii de B, asta înseamnă 36 de echipe și una în Divizia A, cu 12 echipe. Deci, erau 48 de echipe de juniori împărțite în opt serii cu câte șase. Am câștigat seria a 8-a și am ajuns în finală cu Progresul București. Am pierdut pe stadionul Giulești cu 1-0. După aceea, în 1954 au luat ființă echipele de tineret. A venit un delegat de la “U” Cluj și, în ultimul an de liceu, am jucat la tineretul lor.

În primul an de facultate, am fost la tineretul lui “U” Cluj, după aceea la Rapid Cluj. După terminarea facultății, am fost doi ani la Gloria Bistrița. De acolo, am revenit acasă în `61 vara și aici am rămas. Am terminat Facultatea de Matematică-Fizică și mi-am găsit catedră la Liceul “Mihai Viteazul”.

- Vă mai amintiți meciul de debut la Arieșul?

- Cred că a fost un amical cu “U” Cluj din ce îmi amintesc. Din campionat nu îmi amintesc. Eram în Divizia B, Seria a 3-a, cu Târgu Mureș, Baia Mare, CFR Cluj, Reșița, Crișul Oradea. Erau echipe bune.

- Cum era atmosfera în oraș la marile meciuri?

- Era o legătură sufletească între noi și spectatori, pentru că în Turda erau spectatori care nu văzuseră niciodată un meci de Divizia A. Cei care aveau bani, mai mergeau la Cluj ca să o vadă pe Universitatea. Televiziune nu era și ne simpatizau foarte mult spectatorii. Unii credeau că suntem cea mai bună echipă (râde). La meciurile oficiale erau 3-4.000 de oameni.

Stadionul unde jucam noi nu mai este acum, e Dedeman. Înainte a fost fabrica Electroceramica. La antrenamente veneau 3-400 de spectatori. Nefiind televiziune, nu era altă preocupare. Oamenii nu aveau ocazia să vadă meciuri mari de fotbal cum văd acum – Liga Campionilor, Europa League.

- Cu ce jucători de la Arieșul v-ați înțeles cel mai bine? Pe care îi considerați cei mai valoroși?

- Din generația noastră, cei mai valoroși au fost portarii Suciu și Arghișan. Erau juniori. Apoi Ioachim Zăhan, cu care am fost coleg la școala generală și la liceu. Opt ani am fost colegi de clasă. Dar m-am înțeles bine cu toți. Cu Luparu am copilărit. În echipa noastră, exceptându-i pe Băluțiu și Vădan, toți erau turdeni. Îi cunoșteam de la juniorat. Acesta a fost și atuul echipei noastre. Lucrând împreună atâta timp, ne cunoșteam extraordinar și calitățile, dar și defectele. Era o atmosferă tare plăcută în echipă.

- Cum era nivelul competițional în Divizia B pe atunci? Cât de crâncene erau meciurile?

- În Divizia B erau echipe foarte bune. În seria a 3-a, unde eram noi, erau CFR Timișoara, Târgu Mureș, Baia Mare, Satu Mare. Divizia B era foarte puternică pentru că Divizia A își recruta jucătorii de aici. Nu aveau jucători din afara țării. Își creșteau un junior-doi, iar restul veneau din Divizia B. Uneori mai recrutau și din Divizia C, dar Divizia B era foarte puternică. De obicei, în zona noastră – exceptând Careiul și Câmpia Turzii, care erau mai mici – erau numai echipe din orașe mari, din reședințe de județ.

„ÎNTR-O TABĂRĂ DE JUNIORI, I-AM CUNOSCUT PE IENEI ȘI NAE GEORGESCU”

- Să trecem la cel mai important moment din istoria clubului: câștigarea Cupei României. Vă gândeați la început că veți face o performanță atât de mare?

- Nu. Dar aveam mentalitatea oricărui fotbalist, aceea de a câștiga fiecare meci. Mai ales că pe atunci nu erau prioritari banii. Era dorința de a învinge și plăcerea de a juca fotbal. Am câștigat cu Poli Timișoara la Oradea, am câștigat și semifinala cu UTA și ne-am trezit în finală.

- UTA era o echipă destul de importantă pe atunci. Luase câteva titluri până atunci.

- Am jucat cu ei pe 22 octombrie. Cu o duminică înainte, i-au bătut pe cei de la Progresul, care era pe primul loc (din Divizia A – n. red.) parcă. În sferturile de finală, semifinală și finală am câștigat 2-1 cu Timișoara, 3-0 cu UTA și 2-1 cu Rapid. Deci, în trei meciuri cu echipe din Divizia A, am marcat șapte goluri și am primit două. Deci, nu eram o echipă slabă.

- Exista o oarecare teamă în rândul echipei, știind că Rapidul era formația de suflet a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej?

- Ei au venit foarte încrezuți, pentru că o bătuseră în semifinală pe CCA cu 2-0. Înainte de meci, a venit Constantin (n.r. Gheorghe Constantin, fostul mare atacant al Stelei. În perioada 1955-1969 a marcat 148 de goluri în 264 de apariții, câștigând 4 titluri și 4 cupe ale României) la noi în cabină. El juca la Steaua. Ne-a zis „Măi băieți, să-i bateți pe aceștia! Uitați cât ne-au chinuit săptămâna trecută”. Rapidul era o echipă simpatizată în București, acesta e adevărul.

- Cum vi s-au părut jucătorii lor din teren?

- Eu nu îi cunoșteam pe toți jucătorii de acolo, dar îi vedeam la Telejurnal câteodată. Pe atunci era televiziune în București, dar aici în zonă nu era. După 1964 s-au montat antene Carpați. Greab, Motroc, Dungu, Macri erau de lot național.

În linia de mijloc erau Langa, de la Mediaș, și Koszka. Koszka era în echipa națională. În față se aflau Ozon și Nae Georgescu, și ei tot de lot național. Pe Georgescu l-am cunoscut în 1953, în tabăra națională de juniori. Așa se făcea pe atunci. Am fost vreo 100 de juniori.

Printre ei erau el și Ienei. Imi Ienei era din 1937, eu din 1936. Erau juniori care jucau în Divizia A. Ienei juca la UTA (pe atunci, clubul se numea Flamura Roșie Arad – n. red.). Era talentat, la fel și Nae Georgescu, care era din Câmpina. Era mai corpolent, mai solid, ceva în genul lui Alibec. Cam așa era fizicul său.

“MĂI BĂIEȚI, NU CONTEAZĂ SCORUL. ALERGĂM PÂNĂ MURIM!”

Pentru că am vorbit la un moment dat și de Ozon, el are o poveste foarte interesantă. Când era la Dinamo, și-a ridiculizat un adversar într-un amical cu Dinamo Tbilisi. L-a driblat și s-a spus că a jignit poporul sovietic. A fost trimis la tăiat stuf în Deltă, iar Dej i-a permis să joace din nou fotbal cu condiția să vină la Rapid.

Am auzit ceva despre asta, dar eu știu o altă poveste. Într-un turneu cu naționala, a adus o valiză cu lame de ras. Erau lamele acelea suedeze, renumite și foarte scumpe, și le-a vândut aici. El trecuse de 30 de ani, dădea semne de oboseală și s-a dus la Rapid. Rapidul era singura echipă muncitorească. Așa era considerată atunci. În București mai erau Progresul Finanțe Bănci, Dinamo, Steaua și Sportul Studențesc. Echipa muncitorilor era Rapid.

- Ați apucat să vorbiți cu Ozon după finală?

- Joi, noi am plecat din Turda la București. Vineri seara, Federația Română de Fotbal a cumpărat toate biletele din primele două rânduri la Teatrul de Comedie. Acolo, a fost invitată echipa Rapid, dar și noi. În pauză, antrenorii s-au întâlnit, iar un delegat de la Federație ne-a zis să facem cunoștință cu ei. Am dat mâna și atunci am discutat puțin. Pe Ozon l-am văzut prima dată în 1953, la Câmpulung Muscel. A venit în tabăra de juniori și ne-a vorbit despre modul de pregătire al unui jucător de performanță. El era în echipa națională. Era un tehnician excelent, subtil, grozav.

- Ce v-au transmis șefii clubului și oficialitățile orașului înainte de această finală cu Rapidul?

- Au venit la noi în cabină și primul secretar județean al Partidului Muncitoresc Român și directorul fabricii. „Băieți, noi suntem mulțumiți de ce ați făcut până acum. Nu se întâmplă dacă nu câștigați finala, dar luptați, totuși, ca să obțineți un rezultat onorabil pentru oamenii de aici, pentru prestigiul vostru ca sportive”. Și ne-am dus cu această idee. Înainte de meci, colegul Băluțiu, care a fost cel mai bun atunci și a marcat ambele goluri, ne-a zis la hotel „Măi băieți, alergăm până murim! Dacă e 1-0 pentru ei, luptăm să nu fie 2-0. Dacă e 2-0, luptăm să nu fie 3-0. Nu contează scorul, alergăm 90 de minute.”

“ARIEȘULE, DIN B SĂ IEI, CUPA RPR!”

- Cum ați fost primiți în oraș după finală?

- Mai erau ostilități, poate un pic de invidie, la Câmpia Turzii. Deci, ce s-a întâmplat? Marți dimineața, la ora 6, am ajuns cu trenul la Câmpia Turzii. A venit autobuzul după noi și ne-au ținut în Poiana vreo 20 de minute, ca să ajungem la 7 în fața fabricii. Pentru un moment, toți funcționarii și muncitorii au părăsit fabrica, cu excepția celor care lucrau la foc continuu.

Au făcut un culoar viu acolo și ne-au așteptat ca să ne felicite. S-a improvizat o scenă acolo. A vorbit primul secretar, a vorbit antrenorul. A fost un moment foarte simpatic. Primul secretar a spus „sunteți jucători de valoare și puteți să luptați ca să promovați în Divizia A la anul”.

Apoi a dat cuvântul și antrenorului, și el a zis „Am încredere în băieți și, dacă o să ne ajute Dumnezeu (imediat s-a corectat – n. red.), Comitetul de Partid, o să promovăm în Divizia A”. Directorul a stabilit două mașini acolo și ne-a dus pe fiecare acasă.

Marți seară, a fost un banchet aici la restaurant cu oficialități. Toți spectatorii care au putut veni se călcau în picioare. După aceea, oriunde mergeam în deplasare, mai erau patru etape, ne așteptau cu flori și ne aplaudau. La Oradea, la Reșița și unde am mai jucat.

- Revenind la finală, care s-a jucat pe Stadionul Republicii, spuneți-mi cum a fost atmosfera.

- Din Turda au fost două trenuri, deci minim 2.000 de oameni. Câte 1.000 la un tren. Au fost două trenuri speciale. Au fost și care s-au dus cu o zi înainte (de meci – n. red.), care au avut rude acolo (la București – n. red.). Când am ieșit pe Republicii, era un cor teribile „Arieșule, din B să iei, Cupa RPR!”. Era Republica Populară România pe atunci. De la Rapid strigau „Hai Rapid!”. Turdenii, 90 de minute au strigat în continuu. Ne-au încurajat, nici nu am simțit că jucăm în deplasare. De fapt, nu aveam emoții deloc.

- Cum v-ați simțit în momentul când Rapid a deschis scorul?

- Noi am plecat cu ideea aceasta, să luptăm. Nu ne-am descurajat.

“ÎNCHIN PAHARUL ÎN CINSTEA A 11 BĂIEȚI CARE AU ARĂTAT CUM SE APĂRĂ CULORILE UNUI COLECTIV”

- V-a spus vreun discurs antrenorul în vestiar, la pauză?

- Ne-a spus „Băieți, nu contează cât e scorul, luptați!”. Cel mai supărat a fost Vasile Suciu (portarul Arieșului – n. red.). La golul lui Georgescu, a prins mingea, dar nu a putut să o rețină, și a trecut de linia porții. Cam 10 cm a trecut de linia porții. Era foarte supărat, a crezut că-l schimbă, dar nu l-a schimbat.

În repriza a doua, Vasile a făcut un meci extraordinar. L-a și reținut la lotul național de juniori. Aici iar a fost un moment foarte interesant. Cei doi portari, Suciu și Arghișan, erau juniori. Arghișan a venit pregătit cu valiză la București. De ce? A venit o telegramă de la Federație că trebuie să rămână în București, pentru o lună și ceva, în cantonament.

Asta era în noiembrie 1961, iar în primăvara lui 1962, Campionatul European de Juniori s-a ținut la București. Și Arghișan a fost selectat pentru echipa națională de juniori.

Atunci, România a luat titlul European, și s-a scris că s-au schimbat carnetele jucătorilor. Asta pentru că unii depășeau limita de vârstă. Era un turneu sub 18 ani.

Vasile Suciu avea 19 ani și mi-a spus că i-au luat buletinul și i-au făcut unul nou, să fie cu un an, doi mai tânăr. După competiție, i-au luat buletinul, l-au rupt, și l-a primit înapoi pe celălalt. Mi-a spus Vasile, pentru că și el a fost în situația asta. Am început cu Arghișan. El s-a dus cu valiza să rămână acolo, la lot.

Cibi Braun, care răspundea de echipa națională de juniori, a venit după meci în cabină și a spus că nu rămâne Arghișan la lot, rămâne Suciu. Aceea a fost o lovitură teribilă pentru Arghișan. Din momentul acela a luat-o pe căi greșite, a început cu alcoolul, cu nu știu ce.

- Povestiți-mi cum a fost finalul meciului cu Rapid. S-a dat vreo petrecere, ceva?

- La finalul meciului, am avut un autobuz de la Ministerul Industriei Ușoare. Sticla (fabrica din Turda, care finanța echipa de fotbal – n. red.) aparținea de Industria Ușoară. Ne-au dus la hotel și ne-a anunțat un delegat de la Federație să fim la ora 7 la masă, la Restaurantul “7 noiembrie”. Meciul a fost pe la ora 2 și am terminat cam pe la 4. Eram așa de obosiți, am stat la Orizontal. Era o masă în formă de U, pe o latură stătea Arieșul, pe alta Rapidul. La baza lui U se aflau delegații de la Federație. Aceștia au adus șampanie acolo.

Antrenorul lor, Filoti, a zis „Vreau să închin acest pahar de șampanie în cinstea a 11 tineri care au arătat cum se apără culorile unui colectiv”. I-au venit lacrimile și a ieșit afară din sală. Jucătorii de la Rapid stăteau cu capul plecat. Mulți au lipsit de la banchet, și Ozon, și alții. Nu au fost. După aceea, ce să facem, nu ne găseam locul. Ne-am dus la un bar de noapte. Eu niciodată nu am fost la un bar.

Acolo, sub Patria, era un bar de noapte. Am vrut să intrăm și nu ne-au lăsat. Cereau ținută cu cravată, noi eram în pulovere. Am încercat să tratăm cu un ospătar și a venit alt ospătar. „Domnule, sunteți din Ardeal?”. Și noi: „Da. Suntem de la Arieșul”. Apoi: „Haideți, haideți!”

- V-au dat vreo primă după câștigarea finalei?

- Luni, ne-am dus la Ministerul Industriei Ușoare. Ne-au dat câte o cravată și câte 700 de lei. Dar banii nu i-am primit pe moment, doar în decembrie. Atunci au livrat banii, au zis de la cabinetul ministrului. De la Federație am primit 2.000 de lei. Valorea banilor era cam ca și acum. Cu 2.000 de lei îți luai un costum bun. Apoi, de la Loto Pronosport am primit trei metri de stofă. Ne-am ales noi de acolo, de la Magazinul Victoria. Asta a fost tot. În rest, orașul, fabrica, de la ei n-am primit nimic. Aveam rețineri să mergem prin oraș, că veneam ca niște vedete. Vorbea toată lumea. S-a făcut un tablou, care s-a afișat în oraș. Era foarte multă simpatie.

- Încă o curiozitate. Care e motivul neparticipării în Cupa Cupelor? Pe atunci, echipele care luau Cupa României jucau în Cupa Cupelor.

- Știi ce s-a întâmplat? A fost ultima finală de Cupă care s-a jucat toamna. Atunci am jucat în noiembrie și apoi s-a schimbat. Cupa Cupelor începea în anul următor, în 1962. Până atunci, s-a forțat nota și a fost următoarea câștigătoare. Progresul București parcă (finala următoare a Cupei României, desfășurată pe 8 iulie 1962, a fost câștigată cu 5-1 de Steaua în fața Rapidului. Progresul a mers în Cupa Cupelor, deoarece Steaua luase titlul și era calificată în Cupa Campionilor Europeni – n. red.). Au mers ei mai departe. Când am câștigat Cupa, pentru că vorbesc de adversități, cei de la Federație erau foarte supărați că nu a câștigat Rapidul.

+4 FOTO

“AM FĂCUT RUPTURĂ DE MENISC ȘI AM FOST OBLIGAT SĂ MĂ RETRAG”

- Deci, credeți că politicul s-a implicat?

- Sigur, dar nu aveam ce să facem. Eram supărați. Ne-a spus și delegatul.

- UEFA nu s-a implicat, pentru că organiza competiția?

- Pe atunci, noi nu știam. Nu era presa ca și acum. Jucătorii nu știau nimic.
Dar nu e un regret pentru dumneavoastră că nu ați avut această șansă?
A fost o echipă din Albania (Leixoes, din Portugalia – n. red.), care i-a eliminat din primul tur (1-1 și 1-0 cu Progresul București – n. red.). Cred că atât am fi făcut și noi.

- Ce amintiri frumoase mai aveți din cariera de jucător?

- Am o carieră destul de scurtă. Imediat după cupă, în 1962, la meciul cu CFR Arad, am făcut ruptură de menisc și am întrupt. Am fost operat, am stat cinci săptămâni în ghips. Pe atunci, mergeau destul de greu operațiile, și am fost obligat să mă retrag. Aveam 26 de ani. M-am ocupat de catedră. Predam fizică la liceu și aveam niște obligații. A fost foarte greu, fiindcă sâmbăta și duminica cel puțin nu-mi găseam locul nicăieri.

- Am vorbit și de Vasile Suciu la un moment dat. Dumneavoastră ați avut vreo ofertă, de la o echipă importantă din țară?

- Ce să spun? Pe atunci, transferurile se făceau extrem de greu. Numai de jos, din Divizia B în Divizia A, se mergea. A plecat Băluțiu la Minerul Lupeni, care era în Divizia A. Arghișan a plecat la Petroșani. Pe Suciu a vrut să-l ia Universitatea Cluj. Au făcut un amical cu o echipă din Brazilia și el a apărat o repriză.

A ieșit de pe teren și l-au așteptat trei soldați și un căpitan. I-au zis că e încorporat și l-au dus la Steaua (unde a stat nouă ani, câștigând un campionat și cinci cupe ale României – n. red.). Eu lucram în învățământ și nu aveam calități ca să mă duc în Divizia A. De multe ori, mergeam la un antrenament pe săptămână. Mai și lipseam, că erau două antrenamente, maxim trei. De multe ori, nu puteam pleca de la ore. Deci, nu am fost un jucător de valoare. Nu avea sens să mă duc la Jiul sau la alte echipe. Eram turdean, aveam frați aici, bunicii tot aici. Aveam o catedră foarte bună.

- E un regret pentru dumneavoastră că nu ați jucat cu Arieșul în Divizia A?

- Da. Știi ce? Nici conducerea nu prea a avut (resurse – n. red.). Eram, totuși, o echipă săracă. Nu aveam bani de Divizia A. Se ajungea foarte greu. Aveam echipă bună. Târgu Mureș, Crișul, Baia Mare, Satu Mare începeau fiecare an pentru promovarea în Divizia A. Noi eram acolo, pentru locurile 5-6.

“AR FI EXTRAORDINAR SĂ PROMOVEZE ARIEȘUL ÎN LIGA 1 ȘI SĂ DAU LOVITURA DE ÎNCEPERE LA UN MECI”

- Povestiți-mi și despre activitatea dumneavoastră didactică.

- Aici am lucrat vreo 40 de ani. 17 ani am fost director. Am terminat Fizica la Cluj, în 1959. De aici m-am pensionat. Am avut un liceu foarte bun, am avut colegi excelenți. Unii dintre ei mi-au fost profesori în liceu. Foarte bine m-am simțit. Nu aș fi plecat pentru nimic în lume.

- Elevii obișnuiau să vă întrebe despre finală? Să le mai povestiți la cursuri?

- Da, câteodată (râde). Era un profesor bătrân și mi-a zis „Ești tânăr acum. Să nu te abați de la lecție. Dacă începi să zici o glumă, nu-i mai poți opri.” Așa, în afară, am făcut o echipă la liceu. Am făcut o echipă după ce m-am lăsat de fotbal. Erau campionate între licee.

- Cât de mult vă lipsesc foștii colegi cu care ați câștigat Cupa? Sunteți ultimul supraviețuitor.

- E foarte greu, să știi. Mai ales că atunci când s-a dus ultimul, Suciu. Eram consăteni. Era un caz deosebit, ca dintr-un sat foarte mic, să fie doi jucători care au câștigat Cupa României. Am fost foarte afectat. Ne înțelegeam tare bine, toată echipa.

- Cât de des mergeți la meciurile Arieșului acum?

- Mă duc mai rar. Când e timp frumos. Dar cu (problemele de – n. red.) sănătate nu am voie să stau în frig sau să răcesc. Au o echipă bunicică acum, în Liga a III-a (Arieșul e p e 8 în Seria a V-a, cu 24 de puncte –n. red.).

- Ce ar însemna pentru dumneavoastră ca echipa să ajungă în Liga 1 și să prindeți acest moment?

- Ar fi bine, dar sunt șanse extreme de puține, având în vedere că am peste 80 de ani. Îi greu să ajungi în Liga 1, trebuie bani extrem de mulți.

- Dar asta ar fi o dorință, dacă mai aveți dorințe acum?

- Ar fi extraodinar să dau lovitura de începere (râde).

„Marea greșeală în fotbalul românesc este că nu există campionat școlar”

- Ce lipsește acum fobalului românesc ca să depășească performanțele de altădată?

- În fotbalul românesc, și nu numai la fotbal, există greșeala că nu e campionat școlar. Nu este campionat universitar. Nu ai de unde (să faci selecții – n. red.). Eu, când am fost aici la liceu, aveam Cupa Liceului „Mihai Viteazul”. Au fost 20 de ediții, cu liceele din oraș, și toți copiii fugeau de la școală ca să se uite. Mai mulți merg când e echipa orașului. Toți colegii de clasă jucau, clasele a noua între ele, a zecea între ele, a 11-a. Semifinală era a noua cu a zecea și a 11-a cu a 12-a. Le-am dat câte un premiu, câte un tricou de la comitetul de părinți.

O altă problemă pe care am observat-o e că mulți jucători de la noi, care ajung afară, nu reușesc să adapteze la cerințele de acolo. Nu muncesc suficient.

Mentalitatea aceasta a fot și la noi, la Arieșul, imediat după ce am câștigat Cupa. Toată lumea zicea să mergem în Divizia A. Peste ani: „Mai departe nu mergem, că e destul”. Mentalitatea fotbaliștilor atunci era să ajungă la Steaua, de acolo se opreau.

Dar pentru competițiile acestea (între școli – n. red.) trebuie bani. Și mai e încă o problemă. La liceu, când e pauză, băieții mai ales se așează lângă gard cu celularul. Înainte, când era pauză, unii erau la volei, alții la tenis, alții la fotbal.