Articol de GSP - Publicat miercuri, 04 decembrie 2019 14:48
Nu este doar un simplu gest, acela de a nu invita pe cineva care ți-e antipatic la o sindrofie în care vin doar cei „chemați”. Nu, era momentul în care performanța stabilită pe criterii vest-europene pregătea performanța viitorului. Noi ne închipuiam că, în contextul „reușitelor” românești actuale, era și momentul de a celebra performanța pe care se clădește viitorul, în fața întregii Europe.
Or, al nostru nu putea să invite personalități care construiesc sau au făcut-o deja, pe orice sistem de valori ar fi fost făcută selecția. Care au realizat deja ceva palpabil, măsurabil.
De ce să nu te „ștergi” de manșetele legendelor, la un pahar de Moet? Poate din cauza unei frustrări care evadează public, care nu poate fi ascunsă în spatele comunicatelor sau a zâmbetelor de plastic. De teama - pe care doar un om vulnerabil și frustat o percepe – unei posibile comparații devastatoare.
- Cine vă recomandă?
- Vocea și talentul meu.
Dacă ar fi făcut asta, dacă ar fi adus valoarea în față, însemna deja un alt fel de judecată, de management, de strategie. Să ții cont de alții care au făcut și fac performanță înseamnă deja o strategie.
Frustrarea arivistului, care decide el, nu ține cont de alții, nu este o insulă de management anacronic dâmbovițean. Este una dintre piedicile pe care societatea trebuie să le depășească pentru a ieși din mocirla și sistemul de valori cețos, fără vârfuri și fără inovație.
Diferența dintre societățile consolidate democratic și valoric și România este chiar raportarea la valoare. Mai ales în sistemul public.
În țările contaminate de virusul egalitarismului ucigător, cum este și România, realizările instituționale sunt, cel mai des, de tip „Dinu Păturică” pe bază de comploturi.
În țările necontaminate, stimularea performanței pe baza susținerii echipei este un mod de viață, este ipoteza, este fundamentul de la care pleacă educația, apoi continuă cu ascensiunea profesională. (indiferent de proprietarul privat sau de stat)
Cel mai bun individ pe un anumit domeniu este încurajat să performeze – iar echipa îl susține.
Nu este vorba despre o generozitate ciudată, dezinteresată și necondiționată, manifestată din pruncie sau de un sacrificiu personal pentru binele altuia. Este un calcul rece, transformat în regulă: când cel mai bun este ajutat să performeze, să obțină rezultate, le va fi mai bine și celor din echipă, nu doar lui.
Paradoxul românesc este că sistemul de educație susține competiția, prin notare și premiere. Dar o face defectuos, fără să încurajeze creativitatea, fără să descopere cea mai bună exprimare a copilului.
Fără să aducă elementele de viață reală din societate în educație. Când ajung în jungla economică, tânăra și tânărul absolvent își dau seama că au fost cei mai buni în nimic folositor. Și se agață apoi cu ghearele de un sistem care le descoperă vulnerabilitățile, nu priceperile.
Care îi pedepsește pentru ce nu fac, nu îi stimulează pentru ceea ce fac. Iar șefii se acoperă de hârtii prin care dovedesc oricând că eșecul nu este al lor. Rezultatele apar din ceață exclusiv pe baza meritelor individuale ale unor vizionari sau ale unor luptători.
Ei nu pot veni pe covorul roșu.
Chiar dacă meniul a fost făcut de alții din afară, gândirea locală, acoperită de hârtii, ne amintește de dezarmantul îndemn autoironic, definitoriu pentru români: Ultimul stinge lumina. La Romexpo.
){kind=small}
