Articol de Răzvan Cîrceag - Publicat joi, 09 aprilie 2020 13:29
Actorul Marius Florea-Vizante a fost în această dimineață la GSP Live, unde a vorbit, printre altele, despre copilăria trăită în cartierul Ghencea, ca suporter înfocat al echipei Steaua a anilor ‘80.
În direct la GSP Live, actorul a povestit despre modul frumos în care se purtau jucătorii Stelei, în special Miodrag Belodedici și Marius Lăcătuș, cu suporterii tineri ai echipei din Ghencea.
„Ca să vezi ce băieți mișto erau, vizavi de blocul meu era un bloc de garsoniere în care stăteau Belo, Lăcă, stăteau mai mulți. Belo avea video și din când în cand mai primea copii pe la el, ne punea video. Am fost de două ori la el acasă. Pe cuvântul meu, tremuram tot, nu puteam să mai scot un cuvânt. Eram lipit de perete. Nu mai țin minte niciun film văzut, nimic, nici măcar cum arăta înăuntru”.
Ca orice copil entuziasmat, nu a putut să își tină gura, așa că s-a laudat tuturor copiilor din cartier: „Îți dai seama că am povestit în părculeț și după mi-am dat seama ce prostie am făcut. Stăteau copiii pe scări acolo, tot timpul erau 20-30 de copii și îl așteptau. Nu mai țin minte cum s-a întâmplat să ajung la Belo, știu că am aflat de la cineva ceva, mi-a zis ceva de genul «Merg la film la Belo, vii și tu?». Îți dai seama că mi-au căzut lentilele, mi s-au lipit ochii de lentile. Lăcă era iarăși foarte drăguț, tot timpul ne dădea câte ceva. Stătea cu noi, ne zâmbea, ne răspundea. Erau superprietenoși, deloc îngâmfați și erau ditamai campionii Europei”.
VIDEO Marius Vizante povestește cum se purtau Belodedici și Lăcătuș cu copiii
Marius Vizante: „Atât de supărat am fost la finala cu AC Milan, îmi venea să mă arunc”
Tot la GSP Live, Marius Florea-Vizante a relatat și cum a trăit cele două finale de Cupa Campionilor, cu Barcelona în 1986 și AC Milan în 1989, aproape să se arunce de la balcon.
„Am doua imagini lipite care aproape se confundă. Stăteam la etajul 9 și m-am pregătit cu o zi înainte, nici nu prea am dormit în noaptea de dinainte, pentru că visam tot meciul. Îți pun sincer că nu credeam, deși îmi doream enorm. Undeva, în sinea mea, nu aveam noi cum. Tu o țară din fundul comunsimului nu aveai cum să o bați pe Barcelona la ea acasă. Cumva mă pregătisem, era așa... măcar să murim frumos. Când s-a ajuns la prelungiri, adrelina aia, deja tremuram tot. După ce s-a terminat totul și s-a urlat acolo «Suntem finaliști, am câștigat cupa». L-am văzut pe Ilie Bărbulescu, să înghită cupa aia cu totul.
Am simțit nevoia să ies pe balcon, era ca la revelion, cine avea artificii dădea cu ele, se urla pe balcoane, cert e că a fost tare de tot toată faza. La un moment dat mi-am dat seama că sunt atât de emoționat că m-am dat un pic înapoi, să nu cumva să mă apuce să sar peste balustradă. Aceeași imagine am avut și la finala din ‘89, 0-4 cu AC Milan. În același balcon, aceeași adrenalina și aceeași teamă să nu cad naiba peste balustradă. Atât de supărat am fost... îmi venea să mă arunc. A fost prea dur scorul, cumva nemeritat. Meritam să dăm măcar un gol”.
