Articol de Alexandra Nistoroiu (Libertatea) - Publicat sambata, 26 noiembrie 2022 10:02 / Actualizat sambata, 26 noiembrie 2022 18:38
Fie că alegi Napoli pentru Maradona, fie că mergi pentru istorie, pizza și o experiență autentic italiană, excursia ta se va transforma oricum într-un pelerinaj la „San Diego”. E pur și simplu inevitabil. Pentru că fiecare colțișor din Napoli păstrează urmele dragostei imense pe care napolitanii o poartă legendei lor, Diego Armando Maradona. Sau D10S, cum abreviază ei.
Intri să-ți cumperi un sandvici și vezi cum un bust al lui Maradona veghează asupra mezelurilor și brânzeturilor din magazinul de delicatese. Îl întrebi pe tipul cu cercel în nas care prepară „panino” dacă l-a văzut vreodată jucând. Ochii i se aprind. „Cum să nu? Aveam 10 ani când a venit la Napoli. Mergeam mereu cu familia la meci”. Era adolescent când Maradona a trebuit să părăsească Italia. „Tutti a piangere. Ancora adesso”. („Toată lumea plângea. Chiar și acum”).
E o scenă care se repetă des în cele șase zile petrecute la Napoli. Nu e nevoie să-l cauți pe Maradona ca să-l găsești peste tot, ținut în viață de credința oamenilor în el.
Maradona e Napoli și Napoli e Maradona.
Totuși, dacă e să facem lucrurile ca la carte, primul popas în orice tur dedicat lui Diego ar trebui să fie Maradona Murales, din Quartieri Spagnoli, cartierul muncitoresc din centrul orașului.
Muralul a fost pictat de suporterul napolitan Mario Filardi, în 1990, pentru a sărbători al doilea scudetto (și ultimul până azi). Afectată de trecerea timpului, pictura murală a fost refăcută cap-coadă, în 2017, de artistul argentinian Francisco Bosoletti. Iar după moartea lui Diego, zona din fața ei a devenit atât capelă, cât și muzeu în aer liber.
Aici vei găsi fulare și fanioane lăsate de suporteri din toată lumea, de la echipe unde a jucat, dar și de la echipe fără nicio legătură cu parcursul fotbalistic al argentinianului. În ultimii doi ani, zeci de mii de oameni au venit aici să aprindă candele, să lase flori și obiecte care le aminteau de Diego și să se gândească la ce a însemnat pentru ei.
Încă se vând tricouri ale clubului cu numele lui și numărul 10 pe spate, fulare și suveniruri. Toată zona e împrejmuită de opere de artă ale artiștilor locali, care și l-au imaginat pe Diego în diferite ipostaze. Chiar în stânga muralului e agățată și o imagine cu piciorul stâng al lui Maradona.
Într-o vitrină pe care scrie „D10S” un portret al lui Diego primește aripi aurii și e înconjurat de figurine de teracotă, o mică statuetă cu el înfățișat ca împărat, fotografii, mingi cu autograf sau un Isus îmbrăcat în steagul Argentinei. Pe un banner scrie „Nulla infrangera il tuo mito. Ciao Diego” („Nimic nu-ți va rupe mitul. La revedere, Diego”), pe când o scrisoare semnată de o familie începe cu: „Chi ama non dimentica” („Cine iubește nu uită”), o frază de care-am dat peste tot în Napoli.
Cât fac poze lucrării de artă stradală, un tată care-și ține în brațe fetița de poate nici doi ani o învață să cânte: „Ole, Ole, Ole, Diego, Diego”. Chiar dacă ei înșiși au fost prea tineri ca să-l vadă pe Maradona jucând, mulți tați își aduc aici copiii ca să le povestească despre el.
Pe o stradă în pantă, pe care scuterele sunt mereu la milimetri de a te rașcheta și vizavi de un bar numit „La Bodega de Dios”, Maradona Murales e un „muzeu” haotic, în care frumosul și kitsch-ul vin mână în mână. Însă, în ceea ce din fotografii poate să pară un simplu bazar nu e nimic turistic și nimic artificial. Simți dragostea reală și palpabilă ca un fular de suporter lăsat ofrandă.
Celălalt altar
Plecăm din Quartieri Spagnoli și ajungem în centrul istoric al orașului, care are propriul altar dedicat lui Maradona: în barul Nilo. Și cuvântul altar nu este în acest caz o metaforă. M-am dus sceptică. Până la urmă, cel mai ușor este să fii cinic - așa cum erau autorii unor recenzii care ironizau: „Acolo e o sticluță cu lacrimile lui Maradona. Doar nu o fi cu apă de la robinet”.
Când ajung însă în micuțul local care are numai o masă cu două scaune și câteva locuri la bar, realizez că, în zona altarului, se învârte într-adevăr o sticluță, dar pe etichetă scrie „Lacrimi napolitane 1991”.
Îi cer detalii bătrânului care m-a întâmpinat la intrare și-mi explică, în dialectul local, parcă încă trist: „Sunt lacrimile noastre, ale tuturor. De când a plecat”. Mi-arată apoi mândru poza lui cu Diego, înrămată pe un perete. E făcută în 1984, când a venit Maradona la club. „Mergeam la stadion numai pentru el”.
Mai schimbăm nişte fraze. Ar vorbi mai mult dar italiana mea scârțâie și trec pe spaniolă, pe care o aproximează. Îi spun că merg la meci şi pe fața lui se citește uimirea complice. Sunt curioasă ce crede de Kvaratskhelia, pe care fanii lui Napoli l-au adoptat imediat și l-au poreclit „Kvaradona”. Nu-mi mai răspunde cu vorbe, ci doar cu un zâmbet larg și cu un gest ce indică posterul cu Kvara, lipit pe frigiderul cu răcoritoare.
Altarul e însă celebru pentru altceva: acolo se învârte necontenit un cub transparent cu o șuviță din ceea ce ei numesc „părul miraculos”. Proprietarul barului spune că a găsit șuvița pe scaunul pe care a stat Maradona într-un avion în care s-a aflat și el, în 1990.
Barul Nilo e unul din cele mai bizare locuri în care am ajuns vreodată și m-a făcut să mă gândesc la dățile când am râs compătimitor de bunica și de sora ei fiindcă se duceau la moaște. Dar fiecare cu lăcașurile lui de cult.
Pe Maradona îl găsești peste tot în Napoli: pe zidurile orașului, dar și pe pielea napolitanilor, în tatuaje cu chipul său. Pe tricouri, fulare, magneți și figurine. Sau în reclamele la „Maradona Spritz” sau „Maradona Drink” cu care unii patroni de restaurante caută să agațe clienți. Imaginile cu el sunt icoanele care protejează magazinele de mezeluri, terasele, barurile, casele de pariuri sau saloanele de tatuaj.
Uneori e făcut să arate a sfânt, închipuit cu o aură, alteori ca rege sau ca Che Guevara. Și nu rareori e surprins în cele mai umane și banale ipostaze: când își leagă șireturile de la ghete sau când fumează un trabuc.
Cultul lui Maradona a depășit și granițele orașului. Maradona are un mural chiar și la Pompei, realizat anul trecut de Maximiliano Bagnasco și localizat pe o stradă redenumită „via Diego Armando Maradona”. O imagine cu această pictură stradală e pe coperta revistei pe care o primești la intrarea în parcul arheologic cu ruinele de la Pompei.
Niște cârcotași ar spune că toată această adorație e greșită, pentru că Maradona a fost un om cu multe defecte: prieten cu mafioți, dependent de cocaină, un tată și un soț dificil. Lor, napolitanii le-ar răspunde probabil citând replica unui jurnalist argentinian: „Ce-mi pasă mie ce-a făcut Diego cu viața lui? Îmi pasă ce-a făcut cu a mea”.
De la Maradona la Kvaradona
Frumoasa echipă actuală a lui Napoli le-ar putea oferi localnicilor „noi sfinți”. Când cumpăr niște magneți pentru acasă, vânzătorul, un bărbat la 50-60 de ani care spune direct că „Acum Maradona e Dumnezeu”, insistă să-mi povestească și de Khvicha (îi folosește prenumele lui Kvara) în „napolitană”. Nu înțeleg mai nimic decât că Khvicha e ca Diego și că va fi nebunie în oraș când echipa va lua scudetto. Îi promit, în spaniolă, că mă întorc la vară, pentru că îi împărtășesc certitudinea.
Georgianul de 22 de ani, poreclit Kvaradona, e singurul care își găsește loc în vitrinele din oraș altfel exclusiv maradoniene. Până și la Maradona Murales, unde se vindeau doar tricouri și printuri cu Diego, mai apăreau și câteva suveniruri cu Kvaratskhelia. Atât. Tânărul a ajuns la Napoli abia din primăvară, dar ceva din imprevizibilitatea lui, din fotbalul lui neprogramat, intuitiv, din scânteia lui a amintit napoletanilor de Maradona.
Cele mai frumoase refrene pe care le cântă o galerie
Pe 12 noiembrie, am fost să văd un meci de Serie A, Napoli a primit vizita lui Udinese, pe stadionul care cândva se numea San Paolo, până când un sfânt a fost înlocuit cu altul. Acum se numește „Stadio Diego Armando Maradona”.
Am călătorit într-un tren plin de suporteri. Napoletanii merg la meci în familie și toți copiii poartă același tricou bleu cu „Maradona 10” pe spate, inclusiv băiețelul de-o șchioapă care o ține cu o mână pe mama lui și cu cealaltă un camion galben de jucărie.
Suporterii în albastru încep să cânte încă din gară și vorbesc cu necunoscuții ca și cum ar fi tovarăși de o viață. Îi leagă aceeași dragoste pentru echipă, iar asta e suficient. Odată ajunși la stadion, își încarcă bateriile la unul din numeroasele standuri cu mâncare din afara stadionului, își cumpără câte o bere Nastro Azzurro și se așază la cozile imense care se formează la intrare, așteptându-și cuminți rândul.
La una din aceste cozi am stat 40 de minute, respirând atmosfera de sărbătoare din acea după-amiază senină de toamnă. Un italian cu ochii de culoarea echipamentului lui Napoli mi-a întins o pungă cu baloane albastre. Nu știam ce vrea și inițial am refuzat. Apoi mi-a explicat: „balloncino per fare la coreografia”, și cred că niciodată nu m-am simțit mai inclusă într-un loc în care abia ajunsesem.
Coada a avansat greu și mi-am găsit locul cu abia un minut înainte să se fluiere începutul meciului, așa că m-a amețit imediat atmosfera spectaculoasă din cele două peluze, pe care le puteam admira din tribună.
„Amore senza fine” scrie pe unul din steagurile de la curva A și e expresia care rezumă cel mai bine ce se întâmplă pe acel stadion. Ultrașii din curva A și curva B au cântat și aplaudat aproape tot meciul. Singurele momente când nu făceau asta erau când se opreau ca să huiduie fie un atac al lui Udinese, fie când contestau o decizie a arbitrului.
Poate și mulțumită limbii italiene, Napoli are și cea mai muzicală galerie din câte mi-a fost dat să aud. E greu să nu ți se facă pielea de găină atunci când auzi zeci de mii de oameni, din peluză și tribună, cântând:
Sarò con te
Tu non devi mollare
Abbiamo un sogno nel cuore
Napoli torna campione
sau celebrul refren de la Un giorno all'improvviso:
Un giorno all'improvviso
Mi innamorai di te Il cuore mi batteva
Non chiedermi il perché
Il tempo che è passato
Ma sono ancora qua
Ed oggi come allora
Difendo la città.
Am văzut o Napoli fără Kvaratskhelia (accidentat) - cel mai apropiat de statutul de „vedetă” a echipei după plecarea lui Lorenzo Insigne. Dar, în realitate, dincolo de cultul personalității lui Maradona sau, mai nou, lui Kvaradona, la Napoli adevărata vedetă este echipa.
Spalletti a legat un grup de băieți care intră împreună în fiecare bătălie și nu subestimează niciun adversar, iar fiecare din ei s-ar sacrifica oricând de dragul celorlalți. Napolitanii simt asta și sunt trup și suflet alături de echipă. Urmăresc fiecare fază cu atenția cu care îți pregătesc și cafeaua: de parcă ar dezamorsa o bombă.
Acești oameni, care glumesc la volum maxim și uneori dansează spontan pe stradă, ca și cum ar fi într-un musical, nu au jumătăți de măsură. Explodează de bucurie la fiecare gol dat de-ai lor, urlă din toți plămânii numele marcatorilor, dar îi simți la propriu și cum tremură atunci când Udinese începe, bătăioasă, să reducă din diferența de pe tabelă.
Când 3-0 devine 3-2, băiatul de lângă mine imploră pentru „încă un gol” pentru Napoli și rugăciunea lui e multiplicată de zgomotul melodios și fiecare vibrație a bătrânului stadion.
Sunt 32 de ani de când Napoli a luat ultima dată „scudetto”, când Maradona încă juca pentru ei, dar anul acesta posibilitatea de a retrăi acele momente magice pare mai reală ca niciodată pentru napolitani, așa că ei trăiesc fiecare meci de parcă acolo li se dispută viața și moartea, iubirea și fricile, memoria și viitorul.
Când arbitrul arată 4 minute de prelungiri, suporterii se uită la ceas. Cronometrul prelungirilor nu apare pe tabela de marcaj, așa că monitorizează ei trecerea timpului pe telefoane. Și, cum se depășesc cele 4 minute, îl huiduie puternic pe arbitru să fluiere finalul partidei. Apoi, oamenii rămân minute bune să-și aplaude favoriții și să cânte cu ei, în vreme ce jucătorii salută pe rând fiecare latură a stadionului. Undeva, sus, Maradona trage dintr-un trabuc și zâmbește.
Citește și alte articole:
){kind=small}
