Articol de GSP - Publicat vineri, 21 martie 2014 00:00 / Actualizat vineri, 21 martie 2014 16:50
Plecat în jurul lumii personale, am intrat anul trecut, pe o vreme cum e aceasta, în Havana, Cuba. Ajunsesem recent, bătuse deja de şase seara, corpurile de iluminat nu iluminau, n-aveau de ce, soarele nu asfinţise, rătăceam pe una dintre străzile acelea care se pierd în Malecon, faleza oraşului, nu mai ştiu care, poate Virtudes, poate Animas, poate că alta, cînd un bărbat care îşi împlinise fără tragere de inimă ritualul bărbieritului, un bărbat cu perciuni neglijenţi, m-a întrebat abrupt dacă nu vreau să întîlnesc un campion olimpic. Reporter vechi, dar cu simţurile îmbătate de tropice, răstignit de fusul orar, am făcut greşeala să refuz.
Nu peste mult, eram edificat: cubanezii practică, perseverent, acest gen de turism – l-aş numi de orgoliu. Ademenesc turiştii spre locuinţe care nu sînt trecute în ghidurile de specialitate: acasă la un domn sau la o doamnă acasă, unde îi aşteaptă o poveste olimpică de succes. Sînt toate acestea o şaradă, o mascaradă, un fals? Nu neapărat. Se întîmplă, chiar des, ca domnul sau doamna chiar să fi fost ceea ce pretind. Puteţi vizita laureaţi ai Olimpiadelor mai vechi, din anii ‘80, dar şi din 2008, ba chiar şi din 2012. Trebuie să ştii bine rezultatele olimpice, dacă vrei să nu calci pragul unui impostor, iar acolo nici nu poţi să faci imediat recurs la wikipedia. Din raiul socialist, Internetul nu se accesează aşa, oricum.
Cubanezii sînt – iar asta e indiscutabil – mîndri de performanţele sportivilor: trăiesc într-o îndelungată blocadă economică. La Havana, Cuba, războiul rece încă durează. Au puţin. Propaganda face ce face propaganda: exagerează. Şi în această societate în care atîtea sînt greşite, sportivii sînt o dovadă impusă că utopia funcţionează: Partidul oferă condiţiile (nefiind chiar aşa, dar nici altminteri), iar toţi aceşti oameni în echipamentele lor de o calitate îndoielnică sînt chemaţi să arate, prin dăruire, prin, da, patriotism că în Cuba performanţa în sport e o altă cucerire a Revoluţiei.
Altădată, pe cînd balerinele de la Tropicana nici nu se treziseră, un saxofonist îmi relata trista poveste a surorii sale, o bună maratonistă pe care regimul a împiedicat-o, ca pe atîţia, să cunoască şi averea, nu doar gloria. Sportul în Cuba este un paşaport, cel mai sigur, spre o oarecare prosperitate. Primesc şi olimpicii cubanezi recompense, ba chiar şi rente, echivalentul cîtorva mii de dolari americani, enorm pentru nivelul de trai din insulă.
Îmi amintesc toate acestea citind faptele în chestiunea rentelor viagere, mă îngrozeşte, în context, capacitatea noastră de tocmeală, uşurinţa cu care confundăm protecţia socială cu recunoştinţa. Avem, fireşte, o datorie faţă de olimpici, dar cortina e totuşi căzută de un sfert de secol, nu sîntem nici la Havana, nici la Phenian, mîndria se poate cîştiga şi altfel. Şi poate că, în definitiv, mai datori sîntem către propria libertate şi către dreptate, care nu e, desigur, totuna cu adevărul, dar pe care, deocamdată, doar legea o cuprinde.
Ziaristul independent Andrei Crăciun poate fi citit şi pe site-ul personal andreicraciun.eu.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
