Articol de GSP - Publicat duminica, 04 martie 2012 00:00 / Actualizat sambata, 03 martie 2012 20:30
Diagonala Nebunilor - TransRomania Run a fost un proiect de traversare în alergare a României. Trei alergători, Şerban Chiurlea, Gabriel Solomon şi Corin Zinz au parcurs 822 de km între 19 iunie - 2 iulie 2011.
Gabriel Solomon e proaspăt tuns, nu mai are nici barba de cîteva zile. E precum un elev în prima zi de şcoală, ferchezuit, bucuros fără un motiv anume, are un aer jucăuş. Şerban Chiurlea e evident concentrat şi a renunţat pe moment la tonul glumeţ caracteristic. Pare singurul conştient pe deplin de dificultatea demersului lor. Pe faţa lui Corin Zinz nu poţi citi aproape nimic. Ardelean sobru, stă tăcut în colţul lui. Se vede însă că e tare ca o stîncă.
Ei sunt cei trei alergători care vor încerca în următoarele două săptămîni să realizeze o premieră: traversarea României în alergare, de la est la vest. 822 km. Din Constanţa pînă la Vama Borş. Lor li s-a alăturat şi Daniel Muşat, care va parcurge doar jumătate din acest traseu. Daniel e senin, liniştit, zîmbeşte cu moderaţie.
Entuziasmul de început
S-a pornit cu mult entuziasm în prima zi a TransRomania Run. Celor 3+1 alergători li s-au adăgat alţi şapte prieteni care au ţinut morţiş să fie alături de ei în această primă zi. Plus şase însoţitori.
Glume, sporovăială multă, rîsete. Pe străzile aproape goale ale Constanţei grupul alergătorilor face o notă discordantă. Culorile vii ale tricourilor, corpurile în mişcare, multă veselie, după cum spuneam, toate acestea atrag privirile puţinilor trecători. În intersecţie, la stopuri, şoferii privesc miraţi.
Grupul înaintează constant, la o viteză destul de mare pentru acest gen de alergare. Suntem încă în oraş, e mult entuziasm.
Odată cu ieşirea din Constanţa, grupul începe să se răsfire. Fiecare va alerga în ritmul său, este extrem de important să îţi conservi în acest mod cît mai multă energie. Cinci-şapte-nouă-unsprezece kilometri. Se avansează aproape pe negîndite.
Unde e umbra?
În curînd însă, condiţiile se schimbă radical. Alergarea pe trotuar, prin oraş, e înlocuită de cea pe marginea şoselei cu două benzi. Alergarea la umbră, cu cea în cîmp deschis. Se avansează tot mai greu. Numai Gabriel – căruia îi e greu pînă se trezeşte cu totul - o ţine în pas alert, se distanţează. Corin pare şi el mai lent decît de obicei, iar Şerban şi Daniel sunt un model de constanţă: nimic nu pare să îi scoată din ritmul lor egal.
E cald, tot mai cald. Toţi alergătorii se mută de pe partea stîngă a drumului – unde e recomandat să alergi – pe dreapta, unde mai ai şansa cîte unui petic de umbră de la vreun copac pricăjit.
La fiecare 5 kilometri o scurtă oprire obligatorie. Se iau cîteva guri bune de apă sau băutură de hidratare. Eventual cîteva fructe sau alune, o muşcătură dintr-o banană sau un iaurt. Organismul nu poate accepta mai mult. Cîteva mişcări de desmorţire, faţa clătită cu apă, cîteva vorbe schimbate cu cei din jur şi din nou la drum.
Din nou apoi infernala, repetitiva mişcare a picioarelor. Pas în aer după pas în aer. Pas mai lung sau pas mai scurt. Alergare.
Constanţa-Ovidiu-Lumina-Oituz-Mihai Kogălniceaunu. Localităţi pe traseu. Case nu foarte mari (asta dacă ignorăm cartierele de vile), curţi îngrijite, cu viţă de vie şi flori.
Atenţie la TIR-uri
Hămăit de cîine, de după gard. Cîte un butic deschis, bărbaţi la berea de duminică de dimineaţă. Aeroport la Kogălniceanu. Nişte matahale de avioane par să doarmă, inerte. Nici ţipenie de om prin jur.
Altfel, între sate, cîmp deschis cît vezi cu ochi. Cu grîu, floarea soarelui, orz. Mulţi maci, roşii ca sîngele. Şi pe dreapta şi pe stînga. Nişte eoline se învîrt molcom în zare. Abia adie un vînt uscat. Numai soarele nu iartă. Prăjeşte tot mai tare, loveşte în moalele capului.
Sub tălpile picioarelor bitumul drumului încă se menţine ferm. Peste cîteva ore doar piciorul va intra puţin, dar vizibil, în carnea neagră a drumului. Acum trebuie să fii însă atent la drum. Se circulă mult, neaşteptat de mult, pe drumul ce leagă Constanţa de Slobozia. Autoturisme mai mari sau mai mici, însă şi TIR-uri, matahale periculoase care riscă să te atragă în golul de aer creat cînd trec prin preajma ta.
După vreo 27 de kilometri se opreşte primul grup de alergători-însoţitori. Dan Lixandru, Viorel Ghiţă şi Gigi Preda au călătorit peste noapte doar pentru a fi alături de cei plecaţi pe Diagonala Nebunilor. Să nu îi priveşti cu invidie cînd îi zăreşti într-un jeep unde sigur au aer condiţionat?
Măcar dacă ar fi luat şi soarele cu ei… Aşa, soarele e sus, arde în continuare, iar noi pe şosea parcurgem kilometru după kilometru.
LEGENDĂ HARTĂ: Ediţia din 2011 a "Diagonalei nebunilor" a urmat traseul indicat cu roşu, de la Constanţa la Borş (14 zile, 822 km). În 2012 se va alerga pe traseul indicat cu galben (de la Rădăuţi la Orşova, 860 km)
Aleargă, aleargă, aleargă ...
O astfel de cursă nu are istorie, de fapt. Totul e aparent monoton, totul e mişcare repetitivă, o litanie a corpului: să nu te opreşti, să nu te opreşti, să alergi, să alergi, să nu te opreşti, să nu te opreşti. Iar şi iar.
E destul de greu de descris ce simţi. De fapt, nu gîndeşti mare lucru. Mintea ţi se goleşte aproape de orice gînd, se asortează cu peisajul, e precum un cer fără urmă de nor. Ah, dacă nu ar fi soarele ăsta totuşi. Te agăţi de cîte un detaliu: atenţie să nu calci pe piatra de la marginea drumului, fereşte spre stînga, se vede în apropiere un nou TIR.
Şi fragmente de gînduri: oare TIR-ul ăsta o transporta din nou animale? Iarăşi o să simt miroul greu de bălegar? deşi e bine şi aşa, decît să te ardă doar aerul uscat… oare unde e maşina de sprijin? iarăşi s-au oprit prea departe? dacă nu sunt nici după curba asta eu o să mă iau de ei, nu sunt atenţi la detalii!
Dar nu te opreşti nici după ultima curbă, chiar dacă nu e acolo maşina de sprijin, cu apă, cu lichide, cu ceva care poate să astîmpere setea. Se bea hulpav, aproape orice: apă, Isostar, Sponser, Coca-Cola, Pepsi, Sprite, din nou apă. Se bea mult, deşi ştii că apoi – pentru o vreme – o să ai stomacul plin şi auzi apa cum ţi se bălăngăne în stomac şi te stînjeneşte la alergat. Dar nu poţi să nu bei. Simţi nevoia de lichid simplu, dar curînd apa pare sălcie, simţi nevoia de ceva acidulat sau dulce, dar curînd nu mai ai poftă nici de aşa ceva.
Crucea, primul stop
Nicolae Bălcescu – Dorobanţi – Gălbiori. Alte repere pe drum. Aceleaşi tip de sate, de fapt. Acelaşi soare, aceeaşi încrîncenare de a nu te opri. Se aleargă însă mai încet. Chiar şi Gabriel încetineşte, se opreşte mai mult la punctele de alimentare, clar nu vrea să forţeze. În schimb, Corin accelerează (sau, mă rog, cît se poate întîmpla aşa ceva în condiţiile date) şi trage de el. Pe Şerban şi Daniel nimic nu îi scoate din ritmul lor: constant, moderat.
Legat de Crucea, punctul final al primei etape a TransRomania Run, se pot spune doar două lucruri. Lucruri diferite, în funcţie de starea de spirit. Ori ceva aşa, mai brutal şi mai direct, gen "crucea mamii ei de viaţă", bucuros că s-a terminat. Ori ceva mai moale, mai resemnat: "i-am pus cruce şi ăsteia".
Cert e că la Crucea au ajuns cu bine atît cei 3+1 alergători ce vor să parcurgă Diagonala nebunilor, cît şi cei trei prieteni care au ţinut să le fie alături: Iulian Dideanu, Liviu Bica şi Marian Chiriac. Plus echipele de susţinere: Ioana Chiurlea, Cristian Chiurlea, Oana Badea, soţia şi un prieten ai lui Corin Zinz.
Au fost aproape 57 de kilometri. A fost prima zi din Diagonala Nebunilor.
Pasiunea lor păstrează sportul viu
În epoca sharing-ului, pasiunile oamenilor se rostogolesc mai repede spre cei care adoră acelaşi sport. Un blog, o fotografie distribuită într-o reţea de socializare, un film făcut cu telefonul pe stadion, cîteva rînduri care răsar pe monitor şi ajung apoi la prieteni, totul se adună în aceeaşi mare pasiune: sportul. Gazeta preţuieşte entuziasmul şi creativitatea celor ce scriu despre idolii lor din arene. Acesta a fost punctul de plecare pentru organizarea unui concurs, "Blog de sport 2011", dedicat celor care coagulează comunităţi în jurul aceleiaşi pasiuni, scriind pe mysport.ro sau pe propriile bloguri.
"Alerg de când mă ştiu şi îmi place asta. Îmi mai place să spun poveşti. Alerg pentru că atfel îmi retrăiesc copilăria, pentru că mă simt liber, pentru că am senzaţia că zbor. Îmi place să vorbesc despre toate acestea, să povestesc experienţe şi trăiri, ale mele sau ale altora. Alerg ca să mă educ, ca să învăţ să îmi ascult corpul, să îmi cunosc şi să îmi accept limitele. Cred că toate acestea trebuie împărtăşite. Din pasiunea pentru alergare şi din bucuria de a scrie s-a născut alerg.ro" (Marian Chiriac, administrator alerg.ro)
