EXCLUSIV Gazeta l-a vizitat pe motociclistul Mircea Vrăjitoru, aflat în comă de o lună » Cruciada ochilor deschişi

În România sînt sute de mii de motociclişti.  Pentru unii sînt mici eroi, arînd asfaltul drumurilor ţării şi prăşind răsaduri cu urmele de pneu. Pentru şoferi sînt o pacoste, bătrînii îi includ în categoria "tinerii din ziua de azi". De partea lor se amestecă bilele albe şi cele negre: viteza cu accidentul, adrenalina cu căzătura, plăcerea cu suferinţa.

3.500 de kilometri cu ambulanţa
Cînd e vorba însă de un sportiv pe două roţi, bilele albe se înmulţesc, cele negre se unesc şi formează un conglomerat nefericit. E povestea ultimei luni de zile din viaţa motociclistului Mircea Vrăjitoru, accidentat în cursa SuperStock 600 de la Portimao. Timp de două zile, tînărul a parcurs 3.500 de kilometri cu o ambulanţă, deşi este în comă de gradul doi spre trei! A ajuns la Timişoara vineri, fiind internat la Spitalul Judeţean de Urgenţă.

Curcubeul mohorît
La etajul doi al spitalului, holul portocaliu e pigmentat de halatele multicolore ale asistentelor. Pare un ambient primitor. Dar nu e deloc aşa. În faţa unei uşi groase, care se deschide doar la formarea unui cifru, stau, înecaţi în lacrimi, femei şi bărbaţi. Aşteaptă veşti. Dincolo de uşă, se află rudele lor: e secţia de terapie intensivă, acolo unde, de două zile, e internat şi Mircea. Lacrimile se amestecă în culorile aprinse, sînt ca o ploaie care însoţeşte un curcubeu. Unul mohorît.

Cerberul în lacrimi
O bătrînică rupe corul disperării. "Stau după frate-meu. Are a-a-a...". Atît. Nu apucă să termine cuvîntul-ghilotină, din ochii injectaţi izvorăsc lacrimi sărate. Femeia, care păzeşte ca un cerber uşa care se deschide atît de rar, are însă puterea să îi indice pe părinţii lui Mircea, veniţi val-vîrtej. "Ei sînt şi mai amărîţi. Am auzit că au un copilaş de 19 ani. S-a lovit rău la cap", spune altcineva.

Echipa reunită
Tavi şi Mihaela Vrăjitoru, însoţiţi de fizioterapeutul echipei CSM Bucureşti, iau curbele cu rapiditate, exact ca pe o motocicletă invizibilă. Trec uşor de uşa cu aspect de poartă a Troiei şi se grăbesc spre salonul numărul 14. Unde se află copilul lor. Pînă la destinaţie, se intersectează cu celelalte cazuri de la terapie intensivă. În general, bătrîni. Cu măşti de oxigen la gură, perfuzii şi cîte un apropiat care încearcă să-şi stăpînească emoţiile. Se aud şi horcăituri sinistre.

"Ia totul de la capăt"
Dar agitaţia mare este la capătul holului. În jurul lui Mircea. Părinţii şi fizioterapeutul stau lîngă el, îl masează şi îl schimbă. Pare slăbit, mănîncă prin tub. Dar e liniştit. Asistentele şuşotesc: "Din cînd în cînd, deschide ochii. Mişcă şi mîinile, au avut efect masajele!". Încă un gest care le-a surpins plăcut: "Cînd primeşte de mîncare, deşi substanţele nu îi trec prin gură, mestecă. În gol. Este ca un copil care învaţă totul de la capăt". Procesul e întrerupt de şefa de gardă: "vor nişte televiziuni să intre...". "Nu! Are nevoie de odinhnă", este răspunsul răstit al celor doi părinţi.

Zîmbetul care luminează concluzia
Programul de vizite se termină repede. La ieşire, Mihaela Vrăjitoru este neaşteptat de zîmbitoare. "Este mai bine, evoluează pe zi ce trece. Iar cel mai important e că nu are alte boli, complicaţii, pe lîngă". Octavian este mai circumspect, supărat încă pe reprezentanţii presei. Dar vorbeşte şi el: "De fix 27 de zile sînt la fel. Nu pot să spun mai multe pînă nu se va trezi!".

"L-am adus în România pentru a fi mai aproape de casă. Nu l-am putut duce la Bucureşti, spitalul de la Timişoara era mai aproape. Avem încredere deplină în medici"
Octavian Vrăjitoru, tatăl lui Mircea

"Nu vrem să discutăm cu presa. Nu avem multe de zis: starea lui se îmbunătăţeşte vizibil, însă pot trece şi cîteva luni pînă ar putea ieşi din această comă"
Mihaela Vrăjitoru, mama lui Mircea

"Am urmărit cazul Toni Doboş, fiind timişoreancă. Cred că şi Mircea se poate reface cel puţin la fel de bine ca dînsul"
asistentă medicală de la Spitalul de Urgenţă Timişoara