Articol de GSP - Publicat miercuri, 13 mai 2015 00:00
În decembrie 2011, Gazeta publica povestea unui puști formidabil din Timișoara, campion la karate, care își ducea demn suferința unui sarcom Ewing.
Săptămîna trecută, aflat în spital, Bogdan i-a chemat pe toți medicii și asistentele, fără să le spună de ce. Le-a mulțumit pentru tot ce au făcut pentru el. Peste două zile a murit. Dar moștenirea curajului său a rămas.
Adrian Bucur, ziaristul care l-a cunoscut și i-a fost aproape, povestește care este mesajul lui Bogdan Țintoi pentru fiecare dintre noi.
În urmă cu 4 ani, jurnalistul l-a întîlnit pe Bogdan Ţintoi, a scris un articol despre el, dar au şi rămas prieteni, de fiecare dată sportivul uimindu-l prin comportament, decenţă şi modul în care a luptat cu boala.
Fost jurnalist la Gazeta Sporturilor timp de 8 ani, Adrian Bucur a avut ocazia să scrie despre povestea unui puşti, Bogdan Ţintoi, fost multiplu campion de karate, chiar şi după ce cancerul osos i-a "smuls" un picior.
După ani de suferinţă, Bogdan a decedat vinerea trecută, la o lună după ce împlinise 18 ani. Adrian a ţinut să scrie un ultim articol despre Bogdan. De la Gazetă i s-a răspuns: "Da, scrie!". Aşa s-a născut acest articol.
O recomandare
Activitatea mea în presă s-a încheiat în urmă cu aproximativ trei ani, dar în anul 2011 îl cunoscusem pe Bogdan. Doi prieteni, Amalia Sisak și George Coca, sensei de karate în Timișoara, mă rugaseră să scriu un articol despre el.
"Este vorba despre Bogdan Țintoi, un băiat de 14 ani care suferă de cancer. Are o boală care se numește sarcom Ewing. A fost operat și pe vremea cînd avea 10 ani, dar boala a recidivat. Poate reușim să îl ajutăm cumva, este multiplu campion national și internațional la karate. Are o grămadă de medalii."
"Problema" şi jocurile pe calculator
Dacă cunoașteți oameni care lucrează în presă și care sînt primii la accidentele cu victime, faceți un exercițiu. Întrebați-i ce simt cînd ajung la locul unei drame și văd oameni decedați. Veți avea o surpriză.
Anii de presă de acest gen îi învață să se detașeze aproape în totalitate. Altfel nu ar rezista. Nu îi judecați, nu este un gest de lașitate, este un sistem defensiv al psihicului. La fel de "protejat" mă simțeam și eu în primul drum spre Pîncota (jud. Arad), la prima întîlnire cu Bogdan.
Evident, mă gîndeam pe drum să îmi aleg cuvintele, să nu fac să sufere și mai mult un copil de 14 ani, care probabil îndurase atîta tristețe în ultimii ani. Nu ştiam la ce să mă aştept.
Bogdan însă m-a păcălit. Și chiar repede. Era un băiat atît de nonșalant, zîmbitor și pozitiv, încît am simțit că toată presiunea apasă dintr-o dată pe umerii mei. Mi-a povestit relaxat cum i s-a descoperit cancerul la picior pe cînd avea 10 ani, cum i s-a înlocuit femurul cu o proteză performantă la Bologna, dar că acum "problema" îi reapăruse la umăr.
Problema. Și acum îmi aduc aminte că așa s-a exprimat. Iar apoi, după ce a pus punct, a pus "problema" deoparte și m-a întrebat dacă nu vreau să ne jucăm pe calculator. Că lui îi plac mașinile foarte mult și că din acest motiv are atîtea postere în camere. De abia aștepta să își ia carnetul de şofer.
Puştiul cu 7 ani de acasă
A, și aici apare și tatăl lui Bogdan, Mihai. Primul sentiment pe care mi l-a provocat a fost unul ciudat. În drumul spre casă mă gîndeam cum de a avut înțelepciunea să mă prezinte fiului său și apoi să ne lase singuri să discutăm în camera lui. Ca doi Bărbați.
Un dialog între un jurnalist și un bărbat matur de 14 ani, stăpîn pe viața sa. După acel moment, lui Bogdan i s-au întins mai multe mîini și a reușit să se opereze din nou la Bologna. Pentru moment, "problema" fusese păcălită.
Cam tot pe atunci, aventura mea în presă s-a încheiat. Cu Bogdi am ținut însă legătura. Niciodată nu l-am simțit supărat sau pesimist. Abătut? Nici vorbă. Obosit, asta recunosc, dar cum putea să fie altfel? Nu cred că în anii în care l-am cunoscut a cîntărit vreodată mai mult de 40 de kilograme. Nu a existat însă sărbătoare în care el să nu transmită niște gînduri bune.
Acum cîteva luni mi-a scris că ar vrea foarte mult să îi spun dacă văd pe undeva, în Timişoara, gumă turbo. Văzuse o poză pe Facebook și mă abordase direct: "Bună ziua, domnule Adrian". L-am "certat" pentru formula de politețe. Mi-am dat seama însă că era numai vina părinților săi.
Dacă aveați nevoie să vă recăpătați încrederea în generația tînără de astăzi, trebuia să purtați periodic o discuție cu Bogdan. Era un exemplu de bună creștere, bun-simț și o definiție a celor 7 ani de acasă. Iar dacă ați fi comunicat și în scris, v-ați fi dat seama că nu avea nici probleme de gramatică.
În ultimii ani, nici măcar nu s-a mai obosit să îmi mai spună că "problema" apăruse din nou, pervers, la una din coaste. Știam că fusese la Budapesta, că se operase din nou, dar de ce să discutăm despre asta? Nu s-a plîns niciodată, de ce ar fi început tocmai atunci?
Majoratul unui luptător
În urmă cu o lună, Bogdi a trăit un moment special. Majoratul! Și cîți oameni au fost alături de el! Profesori, colegi de la clubul de karate, care au apreciat că și după două operații Bogdan a revenit la antrenamente, colegi din clasa a 11-a de la liceul din Pîncota...
De ziua lui am comunicat ultima oară. Am vrut să văd cum se simte după ce plecase toată lumea de la petrecerea sa și chiar dacă era tîrziu, mi-a răspuns scurt. "Adrian, te rog să mă scuzi, dar sînt frînt de oboseală. Mă duc să mă odihnesc".
La cuvintele acestea mă gîndeam cînd, ascuns ca un laș într-un colț la înmormîntarea lui Bogdan, vinerea trecută, urmăream șase oameni îmbrăcați în kimono-uri, care îl conduceau pe ultimul drum. A mai rezistat doar o lună de la acel moment, al majoratului.
Aşa a fost Bogdan
Povestea lui Bogdan nu este una a eșecului sau a tristeții. Nu este nici măcar a drumului spre îngeri, a unei campanii umanitare sau a clișeelor, uneori deranjante, ale unui necrolog.
Este vorba despre lecția pe care a reușit să le-o ofere o mînă de om celor din jurul său. Iar dacă aveți impresia că încă nu îl cunoașteți, mai faceți un exercițiu.
Intrați pe profilul său de Facebook. Nu veți găsi acolo simple regrete. Sînt o grămadă de povești ale unor părinți care, după ani de zile, nu au putut să uite cum Bogdan a influențat viața copiilor cu care s-a întîlnit în acele spitale unde se rezolvă acea "problemă". Iar mulți au fost nevoiți să se declare învinși.
Dar pe Bogdan nu l-au uitat. Iar aceasta este cea mai mare moștenire și lecție pe care Bogdan le-a lăsat-o celor care l-au cunoscut.
Ultima rugăminte
Credeți că aveți probleme atît de mari? Sau că sunteți triști? Sau că ați avut o zi oribilă? Faceți o pauză. O clipă doar. Închideți ochii și respirați adînc. Aceste rînduri nu sînt despre noi. Sînt despre Bogdan și pentru familia lui Bogdan. Tatăl Mihai, mama Rodica și fratele Răzvan. Iar cînd aveți ochii închiși, puteți să le trimiteți o îmbrățişare. Fără să le plîngeți de milă. "Adi, în sfîrșit, nu se mai chinuie. Acum chiar este liniștit". Asta mi-a spus tatăl lui.
Pe data de 4 mai, copilul și-a rugat părintele să îl ducă la spital, pentru că îi este tot mai greu. Ce sentiment trebuie să fi avut, domnule Mihai? Nici nu mă pot gîndi. Pentru a cîta oară vă rugase acest lucru?
După trei operații, după sute de nopți dormite (nedormite, de fapt) în spitale, după telefoane în America să găsiți orice fel de soluție pentru Bogdănel? Of… Mihai Țintoi este ambulanțier, iar alții, ca noi, au avut nevoie de el în zilele următoare.
Așa că Bogdan a rămas la spital sub supravegherea fratelui său. După două zile, bărbatul matur, acum de 18 ani, a chemat toți medicii și asistentele din spital. Fără nici un motiv. A vrut să le mulțumească tuturor pentru tot ceea ce făcuseră pentru el în ultimii 8 ani. Iar după cîteva ore a plecat. Acesta a fost Bogdan.
Unul dintre mesajele de pe Facebook:
"Ne-am întîlnit într-un loc în care suferința este la ea acasă. Nu ți-a fost teamă și i-ai rîs în față. Deși erai un copil, ai insuflat curaj și putere celor din jur, erai mereu pus pe glume și îi făceai să zîmbească pe cei de lîngă tine. Aveai un optimism de neimaginat. Dacă azi nu ieșeau bine analizele spuneai: lasă, mîine vor ieși mult mai bine. Vei rămîne un campion pentru toți cei care te-au cunoscut"
Daniela
"Erou la 14 ani"
În decem,brie 2011, Gazeta Sporturilor publica articolul despre Bogdan Ţintoi. O trimitere largă la pagina I, apoi articolul în pagina 2, cu titlul "Erou la 14 ani". Bogdan tocmai învinsese cancerul şi, cu o proteză la piciorul stîng, din care îi fuseseră amputate femurul, genunchiul şi tibia, a reuşit, la 14 ani, să cîştige un nou titlu naţional de karate.
CITEŞTE AICI ARTICOLUL INTEGRAL!
Pe atunci era optimist, un exemplu pentru cei din jur şi mai ales pentru fratele său, Răzvan, şi el campion de karate Pe atunci le spunea părinţilor, trişti pentru că apăruse o recidivă a cancerului osos la claviculă: "Hei, de ce plîngeţi, de ce sînteţi trişti? Am învins o dată, voi învinge iar!". De la apariţia articolului, Bogdan a mai luptat încă patru ani şi 5 luni.
FR Karate i-a acordat centura neagră cu un dan
În urma articolului publicat în Gazeta Sporturilor, dar şi a poveştii sale extraordinare, Bogdan Ţintoi a fost recompensat de Federaţia Romînă de Karate, care i-a acordat centura neagră cu un dan.
Bogdan a fost copleşit de veste şi, chiar dacă era foarte bolnav, le spunea mereu prietenilor că abia aşteaptă să învingă iar cancerul şi să concureze cu acea centură.
