Povestea unei campioane la scrimă: "Nu pot trăi fără iubire"

Anca iubeşte scrima de la 11 ani. I-a ocupat mai mult de jumătate din viaţă, dar nu se plînge. "E ca un virus de care nu scapi". Am găsit-o pe Anca, la Craiova, antrenîndu-se în sala de sport a Liceului "Petrache Trişcu". O sală la care ajunge de pe aleea Ana Maria Brînză. Anca e în trening şi face mişcări de încălzire. De cîteva zile s-a întors, a avut o pauză care a început imediat după tiltul mondial cucerit alături de Ana Maria Brînză, Loredana Dinu şi Simona Alexandru, pe 16 octombrie. "E greu, îmi simt fiecare firicel din muşchi".

O lună şi cîteva zile în care spune că s-a odihnit, pentru că e nevoie de odihnă psihică şi fizică pentru a o lua de la capăt. "O luăm treptat, deocamdată nu am pus mîna pe spadă". Masca o să fie un pic mai grea. "Aşa e după o perioadă de pauză, dar mă obişnuiesc repede şi devin ca bunicii, deşi am masca pe faţă, întreb unde e", spune rîzînd spadasina în vîrstă de 28 de ani.

Sub ochii lui Dan Podeanu, Anca transpiră. În sala mare, spadele copiilor se înfruntă. Anca încă are interzis la asalturi. A făcut un pic de febră musculară, dar asta va trece. Pe parchetul verde al sălii ea face primii paşi din pregătirea pentru Jocurile Olimpice de la Londra. Săptămîna viitoare are primul concurs, alături de fetele de la Steaua.

Cum reuşeşte un sportiv să lase în urmă medalliile de aur şi să intre din nou în sala de antrenamente? "Domn' Podeanu ne-a învăţat de mici că după ce te-ai dat jos de pe podium, totul se termină acolo şi începe o nouă zi". Dar lucrurile acestea nu se pot uita. "Ţin minte fiecare medalie, chiar dacă nu cu date, dar ştiu cum am cîştigat-o pe fiecare". Şi nu sînt puţine. Patru titluri europene, două medalii mondiale de aur cu echipa şi cîte un bronz individual la CE şi CM. Anca nu are cum să uite nici momentele din semifinala individuală de la Campionatul Mondial din 2011, deşi, acum, clipele acelea i se par departe. Conducea cu trei tuşe, dar a pierdut. "Au fost 17 secunde, dar parcă a fost cea mai lungă perioadă din viaţa mea. Mi se părea că planşa se îngustează, că ies de pe ea. M-am blocat, pur şi simplu". A visat-o trei nopţi la rînd pe Na Li şi de aceea, în finală pe echipe, după un singur asalt a vrut să fie schimbată. Despre aceste lucruri deja verbele sînt la trecut. Prezentul se derulează printre copii, în sala de liceu.

- Vin să-ţi ceară sfaturi?
- Unii sînt foarte sfioşi, au mult bun-simţ, dar încearcă să fure din tehnica ta. Nu e bine însă, pentru că mai au unele etape de parcurs. Ei vor rezultate acum şi îşi întreabă antrenorii cînd pot avea şi ei vitează mea, cînd pot da şi ei ca mine.

După 17 ani se scrimă, Anca spune că în mare parte evoluţiile ei din ultimii ani i se datorează antrenorului Cornel Milan. "El mi-a dat multă încredere în forţele mele. Mă pregăteşte psihic foarte bine. Eu sînt bună pe apărare şi el a insistat cu mine pe acest aspect". Chiar dacă e legitimată la Steaua, deocamdată se antrenează pentru cîteva zile la Craiova. Oraşul minune pentru ea.

Craiova, oraşul-minune
Anca iubeşte Craiova de cînd s-a născut. "Aici e sufletul meu, aici e acasă". Aşa începe povestea ei, printre frunze arămii, în cel mai mare parc din Craiova, "Nicolae Romanescu". Transpiraţia s-a uscat, treningul e împachetat în rucsac. Bocanci albaştri, blugi şi o geacă neagră. E stilul ei sport. "Mereu am fost mai băieţoasă. Nu-mi place să mă machiez şi mai mereu mă îmbrac în pantaloni. Domn' Podeanu mi-a zis la nuntă: «Ha, în sfîrşit te văd în rochie»", povesteşte Anca în timp ce străbate aleile parcului în care a copilărit.
Dăm de un chioşc alb, care pare proaspăt văruit. "L-au renovat de curînd pentru că era plin de mesaje de dragoste". Pentru că este legitimată la Steaua, e nevoită să petreacă mult timp în Capitală, dar nu-i place deloc. "Acolo e doar locul meu de muncă. Oamenii sînt mereu agitaţi, stresaţi. Oltenii sînt şi ei colerici, dar au suflet bun. Dau mult din gură, însă nu o fac din răutate", spune cea pe care Dan Podeanu a numit o olteancă aprigă. "Uite, aici e cişmeaua de la care toată vara bătrînii cară apa cu bidoanele". Frunzele de pe poteci fac zgomot sub paşii unei campioane mondiale. E o zi cu soare la Craiova, iar veveriţele caută de mîncare. "Şi podul e frumos". Un parc care a fost amenajat între anii 1901-1903, după planurile arhitectului francez Edouard Redont. Capetele podului te fac să te gîndeşti la poveşti cu prinţi şi prinţese. Şi gîndurile nu merg deloc în direcţia greşită. "Eu şi soţul meu ne plimbam pe aici la începuturi", spune misterios Anca.

Coincidenţe

Şi aşa, printre frunze şi soare, apare în peisajul imaginat de un francez prinţul Ancăi. "Nu-ţi dai seama cît de important este pentru un sportiv să aibă pe cineva care-l aşteaptă acasă. Soţul meu mă înţelege cel mai bine, chiar dacă nu vorbesc, el ştie ce am. Eu cred că viaţa trebuie petrecută în doi. Eu fără iubire nu pot să trăiesc". Anca şi Virgil s-au căsătorit în urmă cu patru ani, dar se cunosc de zece.

Povestea lor e una plină de coincidenţe şi de legături cu Craiova. "Aveam 17 ani şi părinţii mei nu prea mă lăsau să ies din casă. Mă rugam de fratele meu Florin să mă ia cu el la discotecă. De cîte ori nu mă rugam, dar s-a ivit prilejul, după un meci dintre Universitatea şi Steaua. La noi în familie, tata ţine cu Universitatea, iar fratele meu cu Steaua. Atunci bătuse Craiova, iar Florin era supărat şi a zis măcar să facă un lucru bun în ziua aceea şi m-a luat cu el. Atunci l-am cunoscut pe Virgil". Dar povestea avea să se complice după ce lui i-a fost furat telefonul şi a piedut numărul ei. A căutat-o în fiecare sîmbătă în discotecă, dar n-a găsit-o. Cum ea nu prea avea voie să iasă decît însoţită, s-au reîntîlnit abia după cîteva săptămîni.

Mama, tata, Florin, soţia şi copii acestuia sînt persoanele care o umplu pe Anca de energie. "Sînt leită taică-miu", spune ea. Cînd e plecată vorbeşte în fiecare zi cu mama la telefon. Fratele său e în Italia din 2007, acolo unde acum munceşte. "Mi-e dor de nepoţii mei". Teodora şi Alessandro primesc multă iubire de la mătuşa lor. "Mi-aş dori şi eu doi copii", spune Anca, în timp ce-mi arată poze cu nepoţii ei. Cînd se va retrage, i-ar plăcea să-i înveţe pe cei mici scrimă, dar pînă acolo mai sînt lucruri de trăit.
Universul Ancăi e plin de optimism şi rîsete. "Eu văd rozul din cel mai închis gri". Nici nu e greu, cînd atîta aur îi luminează casa.

Haioasă, sentimentală, tăcută

Aşa se descrie Anca Măroiu, care dezvăluie şi că a stat o săptămînă întreagă ca să rezolve un sudoku

- Care e primul lucru pe care îl faci cînd te trezeşti dimineaţa?
- Fac cafeaua.

- De ce te-ai bucurat cel mai mult în acest an?
- Cel mai mult m-am bucurat că nici una dintre noi nu ne-am schimbat după ce am reuşit primul titlu mondial. Nici între noi, nici în relaţiile cu antrenorii, cu medicul. Nu ne-am luat-o în cap. Am rămas aşa cum sîntem. Am vizitat multe locuri, am avut multe premiere. S-au întîmplat multe în 2011.

- Cum e Anca Măroiu?
- Sînt o persoană retrasă, serioasă, din punctul de vedere al scrimei. Sînt haioasă, îmi place să întreţin atmosfera, să spun bancuri. Îmi place să fiu naturală. Dacă nu spun adevărul în faţă, o fac pentru că ştiu că doare. Tac foarte mult, nu vreau să mă impun.

- Ce nu-ţi place la tine?
- Ooo, sînt multe lucruri. Uneori, sînt prea sentimentală, prea naivă, am momente cînd mă port copilăreşte. Nu-mi place că sînt prea olteancă, iau decizii pripite. Domn' Podeanu zice că atunci cînd s-a împărţit răbdarea, la mine a ajuns cel mai puţin.

- Ai spus că-ţi place să te uiţi şi la alte sporturi, care ar fi acelea?
- Mă uit la tenis foarte mult. Pentru mine, Federer e un sportiv desăvîrşit. Tot respectul pentru Nadal şi Djokovici, care au muncit mult că să ajungă unde sînt, dar mie îmi place de Federer.

- O să ai ocazia să-l întîlneşti la Jocurile Olimpice
- Da, mi-a zis soţul meu ca nu cumva să vin cu autograf de la Federer. El ţine cu Nadal.

- E ca la olteni...
- Dada (rîde). Cînd ne uităm împreună la meciuri, el e cel care se manifestă mai zgomotos.

- Fiind din Craiova, te uiţi şi la fotbal?
- Îmi place fotbalul englezesc. Ei joacă mai dur, se fluieră mai greu fault. Jucătorii de acolo mi se par că sînt nişte gladiatori, iar spectatorii sînt atît de aproape de teren. Şi ţin cu Barcelona.

- În afară de Federer, îţi mai place vreun sportiv, poate fotbalist?
- Messi. Îi respect enorm pe cei care au pornit de la puţin, jos pălăria pentru Bănel Nicoliţă. Dar şi Usain Bolt.

- Ce te relaxează?
- Îmi plac cifrele foarte mult. Înainte îi furam integramele domnului Podeanu şi într-o zi mi-a zis, ia vezi, pe astea le mai furi? Şi mi-a dat o foaie cu sudoku. Am stat la unu şi o săptămînă, chiar dacă avea rezolvarea la sfîrşit, nu m-am uitat. Mă relaxează să gătesc, să mă plimb, să conduc. De trei ani mă chinui să-mi cumpăr o bicicletă, dar n-am reuşit. Oricum, nu prea avem voie, că se pot întîmpla tot felul de accidente, de aceea nu merg la ski, nu mă dau cu rolele.

- Care e acţiunea din scrimă care te caracterizează?
- Oprirea, parada şi riposta.

- Dacă ai putea să trăieşti o săptămîna în pielea altcuiva, cine ar fi acel personaj?
- Mă simt bine în pielea mea, poate dacă acel cineva ar avea ochi albaştri, m-aş mai gîndi.

- Dacă ar ateriza extratereştrii lîngă tine şi ţi-ar cere să-i laşi în locul tău pe Pămînt, ce le-ai cere?
- Un leac pentru copii bolnavi. Sînt prea mulţi.