Articol de GSP - Publicat joi, 05 octombrie 2017 20:01

L-am cunoscut pe Vali pe la mijlocul anilor '90. Un puști discret, foarte bine crescut, departe de ambițiile deșarte omenești. Dominante pe atunci, când tineri dotați, dar parcă prea grăbiți, încercau să acarapeze posibilele informații și comentarii fotbalistice, crezând că pot fi stăpânii adevărurilor. Altfel, greu de cunoscut. El era diferit!

Începuse să poarte spre tipar întâmplările "câinilor roșii". Decent și cu respect pentru realitate, fără a căuta vreodată senzaționalul îndoielnic și ades atât de păgubitor al prea multora din generația sa. Venea mereu cu Dodo Moșoianu lângă noi. Punea rar întrebări chinuitoare, ce altora le măcinau existența.

Devenise un intim al nostru, deloc partizan, dar având loialitatea și respectul celui mai atașat animal de om. Iubea la propriu și la figurat câinii, care alături de soție au rămas după el. A fost un adevărat prieten! Chiar dacă în ultimii ani nu mai comunicam, ocupându-se de alte sporturi, îl știam mereu acolo, lângă sufletul meu și în trăirile "câinilor roșii".

Paradoxal, în această "lume a noastră, din ce în ce mai pătimașă și robită mereu dezastrului", cum a lăsat ca un testament unicul Fănuș Neagu, știam că a rămas un senior, dintr-o altă lume.

Aceea a adolescenței noastre, mângâiată de slujitori ai condeiului nobil, veniți cu educația interbelică. A fost o excepție!

Se spune că "soarta nu este ceea ce primești, ci ceea ce iei". El nu era făcut să ia nimic, doar prietenia adevărată a unor oameni din ce în ce mai rari, care știu că trebuie să dai, nu să ceri. L-a străfulgerat în plină existență scurtcircuitul inimii! Îl știu și eu, l-am simțit ades, însă poate că nu mi-a venit sorocul. El a luat în timp prea mult din chinurile de ziarist făcut dintr-un aluat unic, pe cale de dispariție. Acela al respectului pentru atât de fragila și neajutorata ființă umană.

A strâns în el mărginirile vieții. Fiind și rămânând o pildă vie a adevărului că "cea mai puternică armă a românilor este suferința"... La bună vedere, drag prieten!, toți vom trece Styx-ul și ne rămâne o singură speranță. Să ne îmbrățișăm din nou, acolo de unde doar un ales se zice că s-a întors.

Și-mi vine în minte unul din versurile copilăriei pe care-l recitam cu patimă de mic în Curtea Domnească de la Târgoviște: "Cum pier mișeii, dacă pier cei buni așa?!".

Playtech: BOMBĂ! Reghecampf, DAT DE GOL de presa din Germania! S-au aflat, în sfârșit, dedesubturile mariajului cu Anamaria Prodan