Articol de Alexandra Nistoroiu (Libertatea) - Publicat duminica, 30 aprilie 2023 10:00 / Actualizat duminica, 30 aprilie 2023 10:52
Principatul Sealand se află la șase mile marine în largul coastei Suffolk, la aproximativ 18 metri deasupra Mării Nordului, iar suprafața sa totală este de abia jumătate din cea a unui teren de fotbal (sau, în termeni tradiționali, 0,00002% din suprafața Țării Galilor). Din 2 septembrie 1967, și-a revendicat independența față de Regatul Unit.
HM Fort Roughs, pentru a-i da numele original (și numele pe care guvernul britanic insistă să îl folosească), a fost un fort naval din Al Doilea Război Mondial, instalat în 1942 pentru a proteja estuarul Tamisei de Luftwaffe cu tunuri antiaeriene ghidate de radar.
La mijlocul anilor 1950, mult după ce războiul se încheiase, fortul fusese abandonat. Apoi, în 1967, au fost scrise primele rânduri ale unei povești incredibile.
Paddy Roy Bates, un fost maior al armatei britanice devenit operator radio pirat - care fusese deja evacuat dintr-o altă instalație din apropiere -, s-a urcat în vârful turnurilor de beton ale Fortului Roughs și, împreună cu soția sa, Joan, și cei doi copii, a declarat independența Principatului Sealand.
În cei 56 de ani care au urmat, Sealand a supraviețuit unei succesiuni de amenințări la adresa existenței sale.
În 1968, au fost aduse acuzații împotriva lui Bates și a fiului său (titlu complet: Prințul Michael de Sealand) după ce s-au tras focuri de armă cu un pistol automat peste prova unei ambarcațiuni a unor potențiali invadatori.
Ambii au fost achitați după ce judecătorul a decis că Sealand se afla în afara jurisdicției Regatului Unit. Ei au considerat că acesta a fost momentul lor de validare teritorială.
În istoria micronațiunii nerecunoscute, au mai avut loc un incendiu aproape devastator, o cerere pentru ca fondatorul Wikileaks, Julian Assange, să primească un sanctuar diplomatic, o ofertă astronomică de a cumpăra Sealand, o încercare de a o scoate pe piața imobiliară pentru 750 de milioane de lire sterline și o aventură eșuată la începutul mileniului de a găzdui câteva servere de internet pentru companii offshore de afaceri și jocuri de noroc.
Cei patru antrenori care au marcat naționala lui Sealand
Timp de 56 de ani, Sealand și-a văzut, nu neapărat în liniște, de treabă. O istorie care a cuprins și o tumultuoasă națională de fotbal.
Ed Stubbs e cel mai de succes manager de fotbal din istoria Sealand, cu o rată de succes de 71,4%. E mândru de asta?
„Da, să zicem”, spune el pentru The Athletic, simțind poate că întrebarea nu poate fi una complet serioasă. „Este o ciudățenie drăguță... Nu știu cine a creat acea parte din Wikipedia, dar voi fi trist în ziua în care va fi eliminată”.
Stubbs, tehnic, este încă managerul naționalei, al patrulea om care are pe umerii săi speranțele lui Sealand. De fapt, călătoria ocazional confuză pe care a parcurs-o echipa națională poate fi rezumată în mod simplu doar prin linia de succesiune a managerilor:
Christian Olsen, 2003-'04: Un manager de hotel danez care l-a convins pe Prințul Michael să permită echipei de jucători de peste 40 de ani din Vestbjerg IF, din al cincilea eșalon, să reprezinte Sealandul pe scena mondială.
Acest start fals de eră a început și s-a încheiat cu o remiză, 2-2, împotriva formației finlandeze din arhipelagul Åland și cu cuvintele sincer senzaționale dintr-o declarație oficială a guvernului Sealand că „se speră că se va putea aranja o confruntare cu Tibetul". Din păcate, acest meci - pe hârtie, cel mai important discutat vreodată - nu s-a concretizat.
Neil Forsyth, 2009-'13: Un autor și scenarist scoțian (cel mai recent în spatele serialului BBC „The Gold") și-a folosit relațiile să aducă în naționala Sealand actori, un fost apărător din Premier League, cel mai bun prieten al lui David Beckham, fratele lui Kieran Gibbs și un săritor în înălțime olimpic, printre mulți alții.
Julian Dicks, 2013: Fostul om dur și anihilator de lovituri de pedeapsă de la West Ham a venit din Essex pentru a conduce Sealand, acum lipsită de vedete, la prima sa competiție: turneul Tynwald Hill de pe Insula Man.
Expertiza deosebită a lui Dicks a fost pusă în evidență în rolul său de a despărți o încăierare de 14 oameni când Sealand a pierdut cu 0-8 în fața unei echipe relativ non-FIFA, Occitania, deși o parte din mândria națională a fost salvată cu o victorie cu 2-1 împotriva insularilor Channel Islanders din Alderney.
Stubbs spune că la cârma acestei naționale l-a adus curiozitatea. „A fost rezultatul căutării pe internet. Dai peste Sealand, afli despre familia regală și restul..."
Cum să formezi o națională de fotbal pentru o populație de doi locuitori?
În primăvara anului 2012, cu Forsyth instalat într-un rol hibrid unic de jucător-manager-președinte, Sealand era gata să se lanseze „oficial" în fotbalul internațional. Dar cum să formezi o echipă națională de fotbal pentru o localitate cu o populație de doi locuitori și pe care, oricum, nimeni nu o recunoaște ca țară?
Recrutarea a început pe bune. Forsyth a căutat în agenda sa cu contacte din industrie pe actorul Ralf Little, din Familia Royle (care jucase câteva meciuri la nivel semiprofesionist) și, pentru a fi căpitanul echipei, pe fostul apărător al lui Bolton Wanderers și Southampton, Simon Charlton. Acesta, în vârstă de 40 de ani, a fost prompt accidentat la doar câteva minute de la debut.
„Nu există suficient teren”
„A fost foarte ușor să mă implic”, spune Little. „Neil mi-a spus: «Ascultă, ți-ar plăcea să joci într-o partidă internațională? Ai puțină răbdare cu mine, există un loc numit Sealand și eu sunt președintele federației sale de fotbal»”.
„Iar eu am zis: «Te ascult... deci unde mergem? Unde ne jucăm meciurile de acasă? Jucăm în Sealand?». Iar el a spus: «Ei bine, am face-o, dar problema este că nu există suficient teren pe care să fie amenajat un teren de fotbal»”.
După ce a fost „inundat de oferte din întreaga lume din partea unor potențiali jucători”, guvernul din Sealand a oferit, de asemenea, două locuri în echipă către suporteri care cumpăraseră un bilet la meci, în baza unei analize a „CV-ului lor fotbalistic" de către „comitetul nostru de conducere”.
Stubbs, între timp, și-a asumat sarcina de a aranja ca meciul să se joace pe terenul Wey Court din Godalming Town și cu un adversar remarcabil, cules de pe panourile de mesaje ale comunității non-FIFA: Insulele Chagos.
Primii adversari: chagosienii din Sussex
Dacă istoria Sealandului a fost una de oportunism strident, chagosienii au avut o poveste mai greu de spus. Poporul lor a trăit cândva pe un arhipelag din Oceanul Indian, înainte de a fi dezrădăcinat cu forța de către guvernul britanic la începutul anilor 1970, în scopul instalării unei baze navale americane pe insula Diego Garcia.
O serie de hotărâri judecătorești și recursuri în caz de răsturnare de situație au confirmat în cele din urmă interdicția de a se mai întoarce vreodată în țara lor natală, deși în 2004 li s-au acordat pașapoarte britanice, ceea ce a dus la stabilirea unei comunități chagosiene în Sussex, care numără în prezent peste 3.000 de persoane.
În timp ce chagosienii aveau o nedreptate de proporții asupra căreia să facă lumină, Sealand avea nevoie doar de un portar.
A venit fostul internațional de la Scoția U21, Derek Stillie, retras din activitate, a cărui cea mai recentă acțiune fusese retrogradarea cu Gillingham cu patru ani înainte.
În perioada premergătoare meciului, după ce presa britanică a aflat de planurile sale, Stillie și Forsyth au ales singura cale disponibilă pentru a ajunge în Sealand - adică au fost urcați pe un scaun, la 18 metri deasupra valurilor care se prăbușeau - pentru a lansa câteva mingi de fotbal din plastic în Marea Nordului pentru un reportaj BBC. Nivelul de curiozitate era în creștere.
„O apărare surprinzător de permeabilă pentru o fortăreață”
Realitatea - și, să recunoaștem, absurditatea - acestei situații l-a lovit cum se cuvine pe Little în timp ce echipele se aliniau pe teren într-o după-amiază de sâmbătă înnorată la Godalming. Din umilul sistem de sonorizare a răsunat E Mare Libertas (Din mare, libertate), imnul național compus de Basil Simonenko (care mai târziu a candidat fără succes pentru a reprezenta Marea Britanie la concursul Eurovision).
„Când a început să se audă imnul național al Sealandului - probabil că era prima dată când îl auzeam -, mi-am pus mâna pe inimă și am părut extrem de serios”, spune Little. „Am simțit că totul făcea parte din motivul pentru care eram acolo, doar pentru a recunoaște ridicolul... și apoi să jucăm fotbal”.
Din nefericire pentru echipa unicat a lui Forsyth, Chagossians - a căror chimie proprie fusese bine cultivată în Crawley and District League - a luat totul foarte în serios și a condus cu 2-0 la pauză.
„Pentru o națiune fortăreață”, a observat ironic reporterul BBC, „Sealand a avut o apărare surprinzător de permeabilă”.
La pauză, prințul Michael a oferit presei un rezumat filosofic: „Poate că băieții noștri ar fi trebuit să se antreneze un pic mai mult... berea și pizza nu sunt, probabil, lucrurile potrivite pentru a te antrena”.
Prima victorie a lui Sealand a venit în 2013, în meciul contra lui Alderney, ultimul pentru Little. În aceeași perioadă, naționala Sealand a început să fie compusă din ce celebrități a putut aduna micronațiunea: campionul european indoor la săritura în înălțime din 1994, Dalton Grant, fostul apărător al lui Liverpool, John Scales, boxerul Joe Calzaghe, jucătorul de rugby Ugo Monye, medaliatul olimpic la canotaj Mark Hunter, fostul mijlocaș al echipei Chelsea, Jody Morris, sau comediantul Jack Whitehall.
Epoca de aur și „declarația politică"
Epoca de aur a lui Stubbs din 2014 a prins contur. Chagosienii au fost zdrobiți cu 4-2 la Godalming, la aproape doi ani de la prima lor întâlnire, înainte ca un turneu european să ducă Sealand în Elveția pentru a înfrunta Raetia (victorie cu 6-1) și în nordul îndepărtat al Italiei pentru o victorie cu 3-2 în fața unui alt microstat nerecunoscut: Seborga.
După acest meci, chiar peste graniță, la Monte Carlo, echipa națională a Sealandului a făcut, în sfârșit, o declarație internațională și aproape că a ajuns să fie implicată într-un război principat contra principat, notează The Athletic.
„Terminaserăm turneul și ne-am îmbătat, după cum vă puteți imagina, foarte tare. A doua zi, a fost o mică îmbulzeală să ajungem la gară pentru a lua trenul, iar Sam Churchman (cel mai titrat jucător din istoria Sealandului, un om, probabil, împovărat de așteptările unei națiuni) ținea echipamentele în niște saci de gunoi”, s-a amuzat Prințul Liam de Sealand.
„A lăsat sacii pe peronul gării din Monte Carlo. La aeroportul din Nisa, câteva zile mai târziu, am aflat că tot echipamentul fusese distrus de poliția din Monaco, deoarece se temeau că era un fel de bombă”.
Citește și alte știri din fotbalul internațional:
Un fotbalist de la Șahtior Donețk a renunțat temporar la fotbal pentru a se înrola în armată
„Huliganul” de 8 ani a oprit un meci în Țările de Jos! Gestul care l-a speriat pe arbitru
