INTERNATIONAL  »  CM 2010  »  CAMPIONATUL MONDIAL 1990

Istoria Cupelor Mondiale » Italia 1990: Kaiserul se întoarce

Articol de GSP - Publicat sambata, 29 mai 2010 00:00

În 1974, în calitate de căpitan al Germaniei de Vest, Franz Beckenbauer cucerea titlul mondial după o finală împotriva Olandei.

După 16 ani, Kaiserul fotbalului german, de această dată ca antrenor, reuşea aceeaşi performanţă, învingând în ultimul act Argentina lui Maradona. Campionatul mondial din Italia, rămas în istorie ca cel mai tacticizat din toate timpurile, nu putea avea în prim-plan decât un om de pe bancă. Iar Beckenbauer, cu privirea sa rece şi cu acelasi calm cu care a continuat să joace semifinala din 1970 având umărul dislocat, a dominat autoritar turneul final desfăşurat în Cizmă.

Italia, ţara în care a apărut Renaşterea, ţara diversităţii culinare, a lui Armani şi a lui Versace, a catenaccio-ului. O ţară nebună după fotbal primea pentru a doua oară organizarea unei ediţii a Cupei Mondiale. O onoare de care, până în acel moment, mai beneficiase doar Mexicul. Decizia a fost luată în 1984, iar italienii s-au pus imediat pe treabă. Din cele 12 stadioane care urmau să găzduiască meciurile turneului final, zece au fost cosmetizate, în timp ce Delle Alpi din Torino şi San Nicola din Bari au fost construite special pentru acest eveniment. A fost creată o mascotă, numită pur şi simplu Ciao, iar Gianna Nannini şi Edoardo Bennato au compus probabil cel mai frumos imn al unui campionat mondial, "Un Estate Italiana". Un cântec care chiar te face să te gândeşti la fotbal.

În preliminarii au intrat 116 echipe naţionale, care urmau să se lupte pentru un loc la Cupa Mondială alături de Italia şi Argentina. Calificăriile nu au fost lipsite de incidente şi de surprize. Astfel, echipa Mexicului a fost descalificată, după ce, într-o competiţie pentru juniori, a falsificat vârsta unui jucător. O pedeapsă mult mai mare a fost primită de naţionala statului Chile. În minutul 67 al meciului cu Brazilia, decisiv pentru calificare, portarul chilian Roberto Rojas şi-a provocat o rană, susţinând că a fost lovit de un obiect aruncat din tribună de suporterii gazdelor. Partida era la scorul de 1-0 pentru "auriverzi", dar, în urma investigaţiei făcute de FIFA, brazilienii au primit victoria cu 2-0 la masa verde, Rojas a fost suspendat pe viaţă, în timp ce federaţia din Chile nu şi-a putut înscrie selecţionata în preliminariile pentru turneul final din 1994.

Cel mai important nume care a ratat prezenţa în Italia a fost cel al Franţei. Campioana europeană din 1984 şi medaliata cu bronz la Mondialul din 1986 a fost eliminată de Iugoslavia şi Scoţia. Danemarca, Polonia sau Portugalia au rămas şi ele acasă, în timp ce Statele Unite au revenit la un turneu final după 40 ani, Egiptul după 56, iar Costa Rica, Irlanda şi Emiratele Arabe Unite au bifat primul lor campionat mondial.

Formatul de la Italia Novanta a rămas acelaşi din Mexic. Cele 24 de naţionale au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate şi cele mai bune patru echipe de pe locul 3 urmând să se califice în optimile de finală.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Într-o ţară în care frumosul este la loc de cinste, toată lumea se aştepta un fotbal generos, însă momentele în care jocul s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor au fost extrem de rare. Şi totuşi, începutul a fost spectaculos. În meciul de deschidere al turneului, Argentina lui Maradona, deţinătoarea titlului mondial, a fost învinsă la MIlano de Camerun. Echipa africană începea un parcurs care va schimba pentru totdeauna părerea generală despre fotbalul de pe Continentul Negru. Următoarea victimă a "leilor neîmblânziţi" a fost România, răpusă de dubla veteranului Roger Milla, cel care, prin golurile marcate şi felul exuberant de a se bucura, va deveni una dintre vedetele competiţiei. Eşecul camerunezilor în ultimul meci din grupă, 0-4 cu URSS, nu a mai contat decât pentru statistică şi orgoliul sovieticilor, eliminaţi după înfrângerile cu România şi Argentina. Ultimele două se vor alătura africanilor în faza următoare, remizând, scor 1-1, la Napoli.


În celelalte grupe, lucrurile au decurs normal, singura excepţie reprezentând-o naţionala din Costa Rica, care a învins atât Scoţia, cât şi Suedia pentru a se califica, alături de Brazilia în optimi. Italia a mers mai departe fără să primească gol şi l-a descoperit pe cel care avea să devină "Salvatore della patria", Toto Schillaci, în timp ce Germania de Vest, cu "nerazzurri" Matthaus, Brehme şi Klinsmann printre titulari, s-a simţit ca acasă pe Giuseppe Meazza şi a câştigat la pas seria cu Iugoslavia, Emiratele Arabe Unite şi Columbia. Anglia a depăşit Irlanda şi Olanda, în cea mai echilibrată grupă a turneului final, în care s-au înregistrat cinci egaluri şi o singură victorie, cea a englezilor în faţa Egiptului, iar Spania n-a avut probleme în a lua faţa Belgiei şi Uruguayului.

Optimile de finală au propus două derbyuri de tradiţie. Mai întâi, marele şoc sud-american, Brazilia-Argentina, în care învingătoarea a fost decisă de un moment de sclipire al lui Maradona. Cu zece minute înainte de final, El Pibe d'Oro a inventat un assist pentru Claudio Caniggia, golul blondului atacant pecetluind calificarea campioanei mondiale în sferturi. Într-un alt meci, vicecampioana mondială, Germania de Vest, a întâlnit deţinătoarea titlului european, Olanda, într-o reeditare a semifinalei de la Euro 1988, atunci când batavii s-au impus chiar pe terenul adversarilor. Elevii lui Beckenbauer şi-au luat revanşa învingând cu 2-1, la capătul unei partide cu două penaltyuri şi două eliminări, Voeller şi Rijkaard.

Camerunul a continuat să surprindă plăcut, reuşind să elimine Columbia, printr-o dublă a "bătrânului" Milla, şi să devină prima echipă africană care se califica între primele opt echipe ale lumii. Zenga şi-a păstrat poarta neatinsă şi împotriva Uruguayului, iar Italia mergea în sferturi fără a primi gol, în timp ce Cehoslovacia a pus capăt primei prezenţe a costaricanilor la un turneu final. În celelalte meciuri ale optimilor, dramatismul a fost cuvântul de ordine. Spania a trimis în extremis în prelungiri confruntarea cu Iugoslavia, dar a cedat în cele din urmă, scor 1-2, pentru ca Anglia să evite în ultimul minut loteria penaltyurilor în faţa Belgiei, printr-un gol superb al lui David Platt. Din păcate pentru noi, în aceeaşi fază a competiţiei s-a oprit şi România, învinsă în urma loviturilor de la 11 metri de Irlanda.

Cel mai spectaculos meci al sferturilor de finală le-a pus faţă în faţă pe Anglia şi pe Camerun. Englezii au deschis scorul la mijlocul primei reprize, însă, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi exuberanţă care i-au adus între primele opt echipe ale lumii, africanii au întors rezultatul în partea a doua, în numai cinci minute. Partida se îndrepta spre un deznodământ uluitor, dar nu a fost de acord arbitrul Edgardo Codesal. Centralul mexican a acordat cu mare uşurinţă un penalty europenilor, Lineker a transformat şi au urmat prelungirile. Golgeterul turneului final din 1986 va puncta, tot din lovitură de pedeapsă, cu un sfert de oră înaintea finalului, punând astfel punct aventurii "leilor neîmblânziţi" în Italia. Careul de aşi a fost completat de ţara gazdă, în continuare fără gol primit, Germania de Vest şi Argentina, care a avut nevoie de inspiraţia portarului său, Sergio Goycochea, pentru a elimina Iugoslavia în urma loviturilor de la 11 metri.

"Nu-mi place faptul că acum toţi le cer napoletanilor să fie italieni şi să-şi încurajeze naţionala. Napoli a fost mereu un oraş marginalizat de restul Italiei şi a suferit nedrept din cauza rasismului celor din nord". Înaintea semifinalei Italia-Argentina, care urma să se desfăşoare la Napoli, Maradona încerca să atragă de partea sa şi a coechipierilor săi publicul cu care a avut mereu o relaţie specială. Cei care îl idolatrizau i-au răspuns printr-un banner: "Diego, Napoli te iubeşte, dar Italia este ţara noastră". Într-un astfel de moment nu este loc de sentimentalisme. În minutul 17, atunci când Schillaci (foto) a deschis scorul, San Paolo s-a cutremurat din temelii. O erupţie a Vezuviului părea, în acele momente, doar o glumă. Perioada de invincibilitate a lui Zenga la turneul final, un record de 517 minute care şi astăzi este în picioare, a luat sfârşit într-un mod abrupt, goalkeeperul "squadrei azzurra" greşind incredibil şi permiţându-i lui Caniggia să egaleze. Finalista s-a decis la loteria penaltyurilor, acolo unde sud-americanii au avut nervii mai tari şi portarul mai în formă. Visul Italiei de a se încorona campioană pe propriul teren lua sfârşit.

Şi cealaltă semifinală îşi va decide învingătoarea la loviturile de la 11 metri, fapt unic în istoria Cupelor Mondiale. Germanii au deschis scorul prin Brehme, dar Anglia a reuşit să restabilească egalitatea prin Lineker, când mai erau numai zece minute de joc. În prelungiri, nu s-a întâmplat nimic notabil, cu execpţia faptului că Paul Gascoine (foto) a primit un cartonaş galben. A fost însă unul dintre cele mai emoţionate momente din toate timpurile. Fiind al doilea avertisment primit în competiţie, mijlocaşul englez a izbucnit în lacrimi precum un copil, realizând că va lipsi în ultimul act în cazul în care coechipierii săi s-ar fi impus. N-a fost însă cazul, ratările lui Pearce şi Waddle de la punctul cu var punând capăt ambiţiilor echipei lui Sir Bobby Robson.

Finala mică s-a jucat între două echipe obosite şi dezamăgite. În afara orgoliului, italienii au jucat şi pentru a-i oferi lui Schillaci posibilitatea de a cuceri titlul de golgeter. Obiectivul a fost îndeplinit cu cinci minute înainte de sfârşitul partidei, când, la scorul de 1-1, gazdele au obţinut un penalty, iar Baggio l-a lăsat pe "Toto" să execute şi să înscrie golul care l-a aşezat în lista tunarilor Cupei Mondiale. Singura satisfacţie de care au avut parte fanii "squadrei azzurra".

Pe Stadio Olimpico din Roma, pe 8 iulie, Germania de Vest şi Argentina reeditau finala din urmă cu patru ani. Însă lucrurile stăteau altfel de această dată. "Pumele" erau departe de jocul din Mexic şi în plus nu se puteau baza pe Caniggia, suspendat, iar Maradona era practic la jumătate din potenţialul său, din cauza unor probleme la genunchi. În nota întregului turneu, a fost probabil cel mai urât şi plictisitor ultim act al unui campionat mondial. Şi asta, mai ales, din cauza sud-americanilor. Meciul a înregistrat şi două recorduri negative, fiind prima finală în care au fost acordate cartonaşe roşii, două la număr, ambele argentinienilor, şi, tot pentru prima oară, una dintre protagoniste nu a reuşit să înscrie. Nici nu se putea astfel, câştigătoarea a fost decisă de un penalty uşor acordat şi transformat de Brehme. Germania de Vest învingea cu 1-0, îşi lua revanşa pentru ediţia anterioară şi se alătura Braziliei şi Italiei în grupul echipelor cu trei titluri mondiale.

OMUL TURNEULUI: FRANZ BECKENBAUER
În 1966 a pierdut finala de pe Wembley împotriva Angliei, în 1970 Italia i-a furat ocazia de a întâlni Brazilia în ultimul act, iar în 1974, deşi a ridicat trofeul deasupra capului, a fost eclipsat de Cruyff. Franz Beckenbauer a trebuit să îmbrace treningul de antrenor pentru a deveni figura principală a unui campionat mondial. A făcut-o în 1990, într-o competiţie în care spectacolul a fost lăsat în plan secund, astfel că munca tehnicianului a devenit extrem de importantă. Iar munca sa a fost de departe cea mai bună.

După un campionat european dezamăgitor în 1984, Kaiser Franz a fost numit la cârma naţionalei Germaniei de Vest în locul lui Jupp Derwall. A calificat echipa fără emoţii la Mondialul din Mexic, dar Argentina lui Maradona era imbatabilă la acea vreme, astfel că a pierdut finala. Au urmat Europenele de pe teren propriu, în 1988, dar Olanda lui Gullit şi Van Basten a câştigat duelul direct din semifinale. Două competiţii, tot atâtea eşecuri. Seriozitatea germană a făcut ca Beckenbauer să fie păstrat în funcţie. O decizie ale cărei roade se vor vedea în Italia.

La Cupa Mondială din 1990, germanii au fost repartizaţi într-o grupă cu Iugoslavia, Columbia şi Emiratele Arabe Unite. Iugoslavii, principalii adversari, n-au avut nicio şansă împotriva maşinăriei create de Beckenbauer şi au cedat cu 4-1. A urmat un succes scontat împotriva arabilor, scor 5-1, şi o remiză cu Valderama&co, însă într-un moment în care calificarea era deja obţinută. În optimi, aştepta Olanda şi ocazia revanşei după eliminarea din semifinalele lui Euro 1988. A fost un meci cu mulţi nervi, dar pe care nemţii l-au câştigat cu 2-1. Cehoslovacia a fost adversarul din sferturile de finală, învins cu 1-0 printr-un gol marcat din penalty de Matthaus.

După ce a trecut şi de Anglia în semifinale, i s-a ivit ocazia unei alte revanşe, cea în faţa Argentinei. Golul din final al lui Brehme a pecetluit victoria Germaniei de Vest şi intrarea Kaiserului în galeria marilor antrenori ai lumii. Totodată, fostul libero devea al doilea om, după Mario Zagallo, care reuşea să câştige titlul mondial atât ca jucător, cât şi ca tehnician. "Pot spune că succesul din 1990 a fost cel mai important pentru mine. Nimic nu este mai bine decât să conduci o echipă către victorie", a spus după câţiva ani Beckenbauer.

În 1954, atunci când Germania de Vest obţinea primul titlu mondial, un băiat de 8 ani urmărea finala de la Berna din faţa televizorului şi îi spunea mamei sale: "Când o sa fiu mare, am să câştig şi eu Cupa Mondială".

ROMÂNIA LA CUPA MONDIALĂ DIN 1990
După o pauză de 20 de ani, România revenea în lumea bună a fotbalului, în care va rămâne de-a lungul întregului deceniu care va urma. Pentru a se califica în Italia, "tricolorii" trebuiau să câştige o grupă din care au mai făcut parte Danemarca, Grecia şi Bulgaria, misiune îndeplinită la capătul unei victorii entuziasmante cu 3-1 în faţa danezilor la Bucureşti. Se întâmpla în luna noiembrie a anului 1989, cu o lună înainte de căderea regimului comunist.

Schimbările politice din ţară au făcut ca naţionala noastră să fie privită cu simpatie în Italia, iar impresarii au început să de târcoale talentelor autohtone, care acum puteau pleca la cluburile mari ale Europei. Aşa a fost posibil ca Hagi să ajungă la Real Madrid, Lăcătuş la Fiorentina, Gică Popescu la PSV Eindhoven sau Lupescu la Leverkusen. De asemenea, oamenii din ţară au putut urmări live la televizor întregul campionat mondial după mult timp, ceea ce explică faptul că, în ciuda unei competiţii anoste, mulţi români consideră turneul final din 1990 o amintire frumoasă. Poate cea mai frumoasă.

La fel ca şi la ultima prezenţă la Cupa Mondială, cea din 1970, România a fost repartizată într-o grupă infernală, alături de Argentina, deţinătoarea titlului, Camerun, campioana Africii, şi URSS, vicecampioana europeană. Motive de optimism nu prea existau, mai ales că în primul meci, cel împotriva sovieticilor, Emerich Ienei nu se putea baza pe Hagi, suspendat după cartonaşul roşu primit cu Danemarca. Însă cel care a ieşit la rampă în jocul cu "Zbornaia" lui Lobanovski a fost Lăcătuş. "Fiara" l-a învins de două ori pe "prietenul" Dasaev şi a adus primul succes al "tricolorilor" în Italia.

Euforia victoriei nu a trecut foarte repede şi Camerunul ne-a readus cu picioarele pe pământ cinci zile mai tărziu. Vulpoiul Milla a profitat de somnolenţa defensivei române şi a reuşit o dublă, Balint reducând din diferenţă cu un gol înscris din offside. Meciul decisiv pentru calificare urma să se desfăşoare contra Argentinei, pe tărâmul lui Maradona, la Napoli. După o evoluţie palidă împotriva africanilor, Hagi şi-a regăsit pofta de joc pe San Paolo şi l-a eclipsat pe El Pibe d'Oro. România a remizat, scor 1-1, cu deţinătoarea titlului mondial şi se reuşea, pentru prima oară în istorie, să treacă de prima fază la campionatul mondial.

Fără Lăcătuş, suspendat pentru două cartonaşe galbene, România a dominat meciul cu Irlanda de la Genova, însă nu a reuşit să-şi concretizeze superioritatea şi pe tabelă nici după prelungiri. Învingătoarea s-a decis la loviturile de la 11 metri, acolo unde s-a mers cap la cap în primele patru serii. Daniel Timofte a ratat însă ultimul penalty al "tricolorilor", care îşi încheiau astfel aventura în Italia. Însă, în 1990, se pusese baza unei echipe care, peste patru ani, va fi la un pas de o semifinală istorică în Statele Unite.

La Cupa Mondială din 1990 s-a înregistrat cea mai mică medie de goluri pe meci din istorie, 2,21. Echipele au fost interesate mai mult să evite înfrângerile, decât să ofere spectacol. Dar şi în aceste condiţii, nu au lipsit momentele memorabile. Acţiunea lui Baggio din meciul cu Cehoslovacia, dansul exuberant prin care Roger Milla îşi sărbătorea fiecare reuşită, inconştienţa lui Higuita, lacrimile lui Gascoine sau bucuria dezlănţuită a lui Schillaci după marcarea fiecărui gol au amintit tuturor că se află la un campionat mondial, nu în Serie A. Totuşi, pentru a nu se mai întâlni cu o asemenea situaţie, FIFA a decis ca, începând cu următoarea ediţie, să ofere trei puncte la victorie, pentru a încuraja jocul spectaculos şi de atac. Mai ales că următorul turneu final urmă să aibă loc chiar în ţara care face din orice un spectacol, Statele Unite. Fotbalul descoperea lumea nouă. Şi viceversa.

Sursă: antena3.ro

În 1974, în calitate de căpitan al Germaniei de Vest, Franz Beckenbauer cucerea titlul mondial după o finală împotriva Olandei.

După 16 ani, Kaiserul fotbalului german, de această dată ca antrenor, reuşea aceeaşi performanţă, învingând în ultimul act Argentina lui Maradona. Campionatul mondial din Italia, rămas în istorie ca cel mai tacticizat din toate timpurile, nu putea avea în prim-plan decât un om de pe bancă. Iar Beckenbauer, cu privirea sa rece şi cu acelasi calm cu care a continuat să joace semifinala din 1970 având umărul dislocat, a dominat autoritar turneul final desfăşurat în Cizmă.

Italia, ţara în care a apărut Renaşterea, ţara diversităţii culinare, a lui Armani şi a lui Versace, a catenaccio-ului. O ţară nebună după fotbal primea pentru a doua oară organizarea unei ediţii a Cupei Mondiale. O onoare de care, până în acel moment, mai beneficiase doar Mexicul. Decizia a fost luată în 1984, iar italienii s-au pus imediat pe treabă. Din cele 12 stadioane care urmau să găzduiască meciurile turneului final, zece au fost cosmetizate, în timp ce Delle Alpi din Torino şi San Nicola din Bari au fost construite special pentru acest eveniment. A fost creată o mascotă, numită pur şi simplu Ciao, iar Gianna Nannini şi Edoardo Bennato au compus probabil cel mai frumos imn al unui campionat mondial, "Un Estate Italiana". Un cântec care chiar te face să te gândeşti la fotbal.

În preliminarii au intrat 116 echipe naţionale, care urmau să se lupte pentru un loc la Cupa Mondială alături de Italia şi Argentina. Calificăriile nu au fost lipsite de incidente şi de surprize. Astfel, echipa Mexicului a fost descalificată, după ce, într-o competiţie pentru juniori, a falsificat vârsta unui jucător. O pedeapsă mult mai mare a fost primită de naţionala statului Chile. În minutul 67 al meciului cu Brazilia, decisiv pentru calificare, portarul chilian Roberto Rojas şi-a provocat o rană, susţinând că a fost lovit de un obiect aruncat din tribună de suporterii gazdelor. Partida era la scorul de 1-0 pentru "auriverzi", dar, în urma investigaţiei făcute de FIFA, brazilienii au primit victoria cu 2-0 la masa verde, Rojas a fost suspendat pe viaţă, în timp ce federaţia din Chile nu şi-a putut înscrie selecţionata în preliminariile pentru turneul final din 1994.

Cel mai important nume care a ratat prezenţa în Italia a fost cel al Franţei. Campioana europeană din 1984 şi medaliata cu bronz la Mondialul din 1986 a fost eliminată de Iugoslavia şi Scoţia. Danemarca, Polonia sau Portugalia au rămas şi ele acasă, în timp ce Statele Unite au revenit la un turneu final după 40 ani, Egiptul după 56, iar Costa Rica, Irlanda şi Emiratele Arabe Unite au bifat primul lor campionat mondial.

Formatul de la Italia Novanta a rămas acelaşi din Mexic. Cele 24 de naţionale au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate şi cele mai bune patru echipe de pe locul 3 urmând să se califice în optimile de finală.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Într-o ţară în care frumosul este la loc de cinste, toată lumea se aştepta un fotbal generos, însă momentele în care jocul s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor au fost extrem de rare. Şi totuşi, începutul a fost spectaculos. În meciul de deschidere al turneului, Argentina lui Maradona, deţinătoarea titlului mondial, a fost învinsă la MIlano de Camerun. Echipa africană începea un parcurs care va schimba pentru totdeauna părerea generală despre fotbalul de pe Continentul Negru. Următoarea victimă a "leilor neîmblânziţi" a fost România, răpusă de dubla veteranului Roger Milla, cel care, prin golurile marcate şi felul exuberant de a se bucura, va deveni una dintre vedetele competiţiei. Eşecul camerunezilor în ultimul meci din grupă, 0-4 cu URSS, nu a mai contat decât pentru statistică şi orgoliul sovieticilor, eliminaţi după înfrângerile cu România şi Argentina. Ultimele două se vor alătura africanilor în faza următoare, remizând, scor 1-1, la Napoli.


În celelalte grupe, lucrurile au decurs normal, singura excepţie reprezentând-o naţionala din Costa Rica, care a învins atât Scoţia, cât şi Suedia pentru a se califica, alături de Brazilia în optimi. Italia a mers mai departe fără să primească gol şi l-a descoperit pe cel care avea să devină "Salvatore della patria", Toto Schillaci, în timp ce Germania de Vest, cu "nerazzurri" Matthaus, Brehme şi Klinsmann printre titulari, s-a simţit ca acasă pe Giuseppe Meazza şi a câştigat la pas seria cu Iugoslavia, Emiratele Arabe Unite şi Columbia. Anglia a depăşit Irlanda şi Olanda, în cea mai echilibrată grupă a turneului final, în care s-au înregistrat cinci egaluri şi o singură victorie, cea a englezilor în faţa Egiptului, iar Spania n-a avut probleme în a lua faţa Belgiei şi Uruguayului.

Optimile de finală au propus două derbyuri de tradiţie. Mai întâi, marele şoc sud-american, Brazilia-Argentina, în care învingătoarea a fost decisă de un moment de sclipire al lui Maradona. Cu zece minute înainte de final, El Pibe d'Oro a inventat un assist pentru Claudio Caniggia, golul blondului atacant pecetluind calificarea campioanei mondiale în sferturi. Într-un alt meci, vicecampioana mondială, Germania de Vest, a întâlnit deţinătoarea titlului european, Olanda, într-o reeditare a semifinalei de la Euro 1988, atunci când batavii s-au impus chiar pe terenul adversarilor. Elevii lui Beckenbauer şi-au luat revanşa învingând cu 2-1, la capătul unei partide cu două penaltyuri şi două eliminări, Voeller şi Rijkaard.

Camerunul a continuat să surprindă plăcut, reuşind să elimine Columbia, printr-o dublă a "bătrânului" Milla, şi să devină prima echipă africană care se califica între primele opt echipe ale lumii. Zenga şi-a păstrat poarta neatinsă şi împotriva Uruguayului, iar Italia mergea în sferturi fără a primi gol, în timp ce Cehoslovacia a pus capăt primei prezenţe a costaricanilor la un turneu final. În celelalte meciuri ale optimilor, dramatismul a fost cuvântul de ordine. Spania a trimis în extremis în prelungiri confruntarea cu Iugoslavia, dar a cedat în cele din urmă, scor 1-2, pentru ca Anglia să evite în ultimul minut loteria penaltyurilor în faţa Belgiei, printr-un gol superb al lui David Platt. Din păcate pentru noi, în aceeaşi fază a competiţiei s-a oprit şi România, învinsă în urma loviturilor de la 11 metri de Irlanda.

Cel mai spectaculos meci al sferturilor de finală le-a pus faţă în faţă pe Anglia şi pe Camerun. Englezii au deschis scorul la mijlocul primei reprize, însă, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi exuberanţă care i-au adus între primele opt echipe ale lumii, africanii au întors rezultatul în partea a doua, în numai cinci minute. Partida se îndrepta spre un deznodământ uluitor, dar nu a fost de acord arbitrul Edgardo Codesal. Centralul mexican a acordat cu mare uşurinţă un penalty europenilor, Lineker a transformat şi au urmat prelungirile. Golgeterul turneului final din 1986 va puncta, tot din lovitură de pedeapsă, cu un sfert de oră înaintea finalului, punând astfel punct aventurii "leilor neîmblânziţi" în Italia. Careul de aşi a fost completat de ţara gazdă, în continuare fără gol primit, Germania de Vest şi Argentina, care a avut nevoie de inspiraţia portarului său, Sergio Goycochea, pentru a elimina Iugoslavia în urma loviturilor de la 11 metri.

"Nu-mi place faptul că acum toţi le cer napoletanilor să fie italieni şi să-şi încurajeze naţionala. Napoli a fost mereu un oraş marginalizat de restul Italiei şi a suferit nedrept din cauza rasismului celor din nord". Înaintea semifinalei Italia-Argentina, care urma să se desfăşoare la Napoli, Maradona încerca să atragă de partea sa şi a coechipierilor săi publicul cu care a avut mereu o relaţie specială. Cei care îl idolatrizau i-au răspuns printr-un banner: "Diego, Napoli te iubeşte, dar Italia este ţara noastră". Într-un astfel de moment nu este loc de sentimentalisme. În minutul 17, atunci când Schillaci (foto) a deschis scorul, San Paolo s-a cutremurat din temelii. O erupţie a Vezuviului părea, în acele momente, doar o glumă. Perioada de invincibilitate a lui Zenga la turneul final, un record de 517 minute care şi astăzi este în picioare, a luat sfârşit într-un mod abrupt, goalkeeperul "squadrei azzurra" greşind incredibil şi permiţându-i lui Caniggia să egaleze. Finalista s-a decis la loteria penaltyurilor, acolo unde sud-americanii au avut nervii mai tari şi portarul mai în formă. Visul Italiei de a se încorona campioană pe propriul teren lua sfârşit.

Şi cealaltă semifinală îşi va decide învingătoarea la loviturile de la 11 metri, fapt unic în istoria Cupelor Mondiale. Germanii au deschis scorul prin Brehme, dar Anglia a reuşit să restabilească egalitatea prin Lineker, când mai erau numai zece minute de joc. În prelungiri, nu s-a întâmplat nimic notabil, cu execpţia faptului că Paul Gascoine (foto) a primit un cartonaş galben. A fost însă unul dintre cele mai emoţionate momente din toate timpurile. Fiind al doilea avertisment primit în competiţie, mijlocaşul englez a izbucnit în lacrimi precum un copil, realizând că va lipsi în ultimul act în cazul în care coechipierii săi s-ar fi impus. N-a fost însă cazul, ratările lui Pearce şi Waddle de la punctul cu var punând capăt ambiţiilor echipei lui Sir Bobby Robson.

Finala mică s-a jucat între două echipe obosite şi dezamăgite. În afara orgoliului, italienii au jucat şi pentru a-i oferi lui Schillaci posibilitatea de a cuceri titlul de golgeter. Obiectivul a fost îndeplinit cu cinci minute înainte de sfârşitul partidei, când, la scorul de 1-1, gazdele au obţinut un penalty, iar Baggio l-a lăsat pe "Toto" să execute şi să înscrie golul care l-a aşezat în lista tunarilor Cupei Mondiale. Singura satisfacţie de care au avut parte fanii "squadrei azzurra".

Pe Stadio Olimpico din Roma, pe 8 iulie, Germania de Vest şi Argentina reeditau finala din urmă cu patru ani. Însă lucrurile stăteau altfel de această dată. "Pumele" erau departe de jocul din Mexic şi în plus nu se puteau baza pe Caniggia, suspendat, iar Maradona era practic la jumătate din potenţialul său, din cauza unor probleme la genunchi. În nota întregului turneu, a fost probabil cel mai urât şi plictisitor ultim act al unui campionat mondial. Şi asta, mai ales, din cauza sud-americanilor. Meciul a înregistrat şi două recorduri negative, fiind prima finală în care au fost acordate cartonaşe roşii, două la număr, ambele argentinienilor, şi, tot pentru prima oară, una dintre protagoniste nu a reuşit să înscrie. Nici nu se putea astfel, câştigătoarea a fost decisă de un penalty uşor acordat şi transformat de Brehme. Germania de Vest învingea cu 1-0, îşi lua revanşa pentru ediţia anterioară şi se alătura Braziliei şi Italiei în grupul echipelor cu trei titluri mondiale.

OMUL TURNEULUI: FRANZ BECKENBAUER
În 1966 a pierdut finala de pe Wembley împotriva Angliei, în 1970 Italia i-a furat ocazia de a întâlni Brazilia în ultimul act, iar în 1974, deşi a ridicat trofeul deasupra capului, a fost eclipsat de Cruyff. Franz Beckenbauer a trebuit să îmbrace treningul de antrenor pentru a deveni figura principală a unui campionat mondial. A făcut-o în 1990, într-o competiţie în care spectacolul a fost lăsat în plan secund, astfel că munca tehnicianului a devenit extrem de importantă. Iar munca sa a fost de departe cea mai bună.

După un campionat european dezamăgitor în 1984, Kaiser Franz a fost numit la cârma naţionalei Germaniei de Vest în locul lui Jupp Derwall. A calificat echipa fără emoţii la Mondialul din Mexic, dar Argentina lui Maradona era imbatabilă la acea vreme, astfel că a pierdut finala. Au urmat Europenele de pe teren propriu, în 1988, dar Olanda lui Gullit şi Van Basten a câştigat duelul direct din semifinale. Două competiţii, tot atâtea eşecuri. Seriozitatea germană a făcut ca Beckenbauer să fie păstrat în funcţie. O decizie ale cărei roade se vor vedea în Italia.

La Cupa Mondială din 1990, germanii au fost repartizaţi într-o grupă cu Iugoslavia, Columbia şi Emiratele Arabe Unite. Iugoslavii, principalii adversari, n-au avut nicio şansă împotriva maşinăriei create de Beckenbauer şi au cedat cu 4-1. A urmat un succes scontat împotriva arabilor, scor 5-1, şi o remiză cu Valderama&co, însă într-un moment în care calificarea era deja obţinută. În optimi, aştepta Olanda şi ocazia revanşei după eliminarea din semifinalele lui Euro 1988. A fost un meci cu mulţi nervi, dar pe care nemţii l-au câştigat cu 2-1. Cehoslovacia a fost adversarul din sferturile de finală, învins cu 1-0 printr-un gol marcat din penalty de Matthaus.

După ce a trecut şi de Anglia în semifinale, i s-a ivit ocazia unei alte revanşe, cea în faţa Argentinei. Golul din final al lui Brehme a pecetluit victoria Germaniei de Vest şi intrarea Kaiserului în galeria marilor antrenori ai lumii. Totodată, fostul libero devea al doilea om, după Mario Zagallo, care reuşea să câştige titlul mondial atât ca jucător, cât şi ca tehnician. "Pot spune că succesul din 1990 a fost cel mai important pentru mine. Nimic nu este mai bine decât să conduci o echipă către victorie", a spus după câţiva ani Beckenbauer.

În 1954, atunci când Germania de Vest obţinea primul titlu mondial, un băiat de 8 ani urmărea finala de la Berna din faţa televizorului şi îi spunea mamei sale: "Când o sa fiu mare, am să câştig şi eu Cupa Mondială".

ROMÂNIA LA CUPA MONDIALĂ DIN 1990
După o pauză de 20 de ani, România revenea în lumea bună a fotbalului, în care va rămâne de-a lungul întregului deceniu care va urma. Pentru a se califica în Italia, "tricolorii" trebuiau să câştige o grupă din care au mai făcut parte Danemarca, Grecia şi Bulgaria, misiune îndeplinită la capătul unei victorii entuziasmante cu 3-1 în faţa danezilor la Bucureşti. Se întâmpla în luna noiembrie a anului 1989, cu o lună înainte de căderea regimului comunist.

Schimbările politice din ţară au făcut ca naţionala noastră să fie privită cu simpatie în Italia, iar impresarii au început să de târcoale talentelor autohtone, care acum puteau pleca la cluburile mari ale Europei. Aşa a fost posibil ca Hagi să ajungă la Real Madrid, Lăcătuş la Fiorentina, Gică Popescu la PSV Eindhoven sau Lupescu la Leverkusen. De asemenea, oamenii din ţară au putut urmări live la televizor întregul campionat mondial după mult timp, ceea ce explică faptul că, în ciuda unei competiţii anoste, mulţi români consideră turneul final din 1990 o amintire frumoasă. Poate cea mai frumoasă.

La fel ca şi la ultima prezenţă la Cupa Mondială, cea din 1970, România a fost repartizată într-o grupă infernală, alături de Argentina, deţinătoarea titlului, Camerun, campioana Africii, şi URSS, vicecampioana europeană. Motive de optimism nu prea existau, mai ales că în primul meci, cel împotriva sovieticilor, Emerich Ienei nu se putea baza pe Hagi, suspendat după cartonaşul roşu primit cu Danemarca. Însă cel care a ieşit la rampă în jocul cu "Zbornaia" lui Lobanovski a fost Lăcătuş. "Fiara" l-a învins de două ori pe "prietenul" Dasaev şi a adus primul succes al "tricolorilor" în Italia.

Euforia victoriei nu a trecut foarte repede şi Camerunul ne-a readus cu picioarele pe pământ cinci zile mai tărziu. Vulpoiul Milla a profitat de somnolenţa defensivei române şi a reuşit o dublă, Balint reducând din diferenţă cu un gol înscris din offside. Meciul decisiv pentru calificare urma să se desfăşoare contra Argentinei, pe tărâmul lui Maradona, la Napoli. După o evoluţie palidă împotriva africanilor, Hagi şi-a regăsit pofta de joc pe San Paolo şi l-a eclipsat pe El Pibe d'Oro. România a remizat, scor 1-1, cu deţinătoarea titlului mondial şi se reuşea, pentru prima oară în istorie, să treacă de prima fază la campionatul mondial.

Fără Lăcătuş, suspendat pentru două cartonaşe galbene, România a dominat meciul cu Irlanda de la Genova, însă nu a reuşit să-şi concretizeze superioritatea şi pe tabelă nici după prelungiri. Învingătoarea s-a decis la loviturile de la 11 metri, acolo unde s-a mers cap la cap în primele patru serii. Daniel Timofte a ratat însă ultimul penalty al "tricolorilor", care îşi încheiau astfel aventura în Italia. Însă, în 1990, se pusese baza unei echipe care, peste patru ani, va fi la un pas de o semifinală istorică în Statele Unite.

La Cupa Mondială din 1990 s-a înregistrat cea mai mică medie de goluri pe meci din istorie, 2,21. Echipele au fost interesate mai mult să evite înfrângerile, decât să ofere spectacol. Dar şi în aceste condiţii, nu au lipsit momentele memorabile. Acţiunea lui Baggio din meciul cu Cehoslovacia, dansul exuberant prin care Roger Milla îşi sărbătorea fiecare reuşită, inconştienţa lui Higuita, lacrimile lui Gascoine sau bucuria dezlănţuită a lui Schillaci după marcarea fiecărui gol au amintit tuturor că se află la un campionat mondial, nu în Serie A. Totuşi, pentru a nu se mai întâlni cu o asemenea situaţie, FIFA a decis ca, începând cu următoarea ediţie, să ofere trei puncte la victorie, pentru a încuraja jocul spectaculos şi de atac. Mai ales că următorul turneu final urmă să aibă loc chiar în ţara care face din orice un spectacol, Statele Unite. Fotbalul descoperea lumea nouă. Şi viceversa.

Sursă: antena3.ro

Playtech: Coşmarul prin care trece Corina Dănilă, după ce banca i-a luat casa. Ce a ajuns să facă pentru a se întreţine


Comentarii (0)

Articolul nu are încă nici un comentariu. Fii primul care comentează!

Comentează
Close