"Vi se pare normal ca un arbitru de CM să nu ştie engleză?" » Andrei Vochin scrie despre vraiştea făcută de FIFA la CM

Scandalurile de corupţie şi cele legate de arbitraj încă de la primul meci al Mondialului dovedesc faptul că între UEFA şi FIFA diferenţele sînt enorme.

Acum cîţiva ani, după ce am vizitat pentru prima oară sediul UEFA, am stat la o discuţie cu un prieten avizat. Fusese înaintea mea acolo şi mă gratula cu un zîmbet de cunoscător în momentul cînd eu, extrem de încîntat, îi povesteam depre lucrurile noi mie pe care le văzusem. La nivel de concepţie, de organizare şi de urmărire în timp a proiectelor. Mă aproba şi admitea că modelul este unul de urmat. Plin de optimism, i-am mărturisit că abia aştept să găsesc prilejul profesional pentru a merge şi la FIFA, deoarece, în mintea mea, nivelul va fi unul şi mai ridicat. A fost primul moment cînd amicul a dat dezaprobator din cap. “Mie mi s-a părut că aparţin unor lumi total diferite. Într-o parte parcă eram în Elveţia, în cealaltă parcă mă teleportasem undeva mult mai la est”, l-am auzit.

N-am apucat niciodată să ajung să mă conving sau nu de spusele prietenului, dar cu fiecare Campionat Mondial trecut înclin să-i dau dreptate. Comparaţia cu Europenele devine inevitabilă. Zilele premergătoare debutului din Brazilia par să confirme discrepanţa dintre lumi din cel puţin două unghiuri de vedere. Primul, cel al acuzaţiilor de corupţie, se derulează de ani buni la o intensitate crescîndă şi fără a avea vreun corespondent de aceeaşi mărime în zona europeană. Celălalt se referă la arbitraj şi a devenit vizibil încă de la meciul de debut.

Spre deosebire de Campionatele Europene, la Cupa Mondială “cavalerii” au născut, de-a lungul timpului, adevărate epopei negre. Au stabilit o campioană mondială în 1966 pe steagul asistentului Bahramov, au ucis Italia într- un mod samavolnic în 2002 cu privirea bovină şi fluierul otrăvit al lui Bayron Moreno şi au molipsit pînă şi un arbitru cu carte de vizită în Europa, ca Graham Poll, care a dat trei cartonaşe galbene croatului Simunici într-un joc de CM cu Australia în 2006. Ca să nu mai vorbim de celebra “mînă a lui Dumnezeu”, cu care Maradona a trecut de Anglia în 1986. Poveştile cu tuşieri africani care au indicat ofsaid după o aruncare de la margine vin în completare.

Dacă globalizarea poate crea o explicaţie a acestor mari erori de arbitraj, prin prisma diferenţelor enorme existente încă la nivel de pregătire profesională între Europa şi restul lumii, suspiciunile venind din zona obscură acoperă orice încercare de răspuns logic. Te întrebi cum naiba un "central" venit din Japonia, ţară recunoscută pentru moralitatea cetăţenilor săi, să nu vadă brutalitatea de
"roşu" a lui Neymar în faţa lui Modrici? Sau să dea gazdelor un asemenea penalty, fază la care, cînd a indicat punctul cu var, a arătat ca un copil fericit alergînd în pasul ştrengarului? La întrebarea retorică adresată imediat după meci de croatul Lovren, presupusul agresor al lui Neymar, “vi se pare normal ca un arbitru de la Cupa Mondială să nu vorbească engleza?”, chiar că nu pot găsi un răspuns.

Dar probabil că nu mai e cazul vreodată să vizitez sediul FIFA.