Andrei Vochin despre două meciuri la 20 de ani distanţă, cu un numitor comun: Silviu Lung

Atunci chiar am lăcrimat de ciudă. Era prin 1993 şi fotbalul românesc, descompus prin exodul celor mai buni jucători, făcea faţă cu greu exigenţelor cupelor europene. Mai mult, amintirea recentă a unor finale şi semifinale continentale în comparaţie cu noua realitate ne sfîrteca mîndria. Craiova juca la Paris, cu PSG-ul lui Ginola, Rai sau Guerin. Turul se terminase 0-2 pe "Centralul" unde, nu cu mult timp în urmă, alţi francezi, de la Bordeaux sau Monaco, fuseseră tăvăliţi de generaţiile lui Ţicleanu, Geolgău sau Badea. Pentru returul de peste două săptămîni de pe "Parc des Princes" nu ne mai rămăsese decît speranţa unui joc onorabil. N-a fost să fie aşa. Ba, din contră! Ne-au tras un 4-0, ne-au marcat din toate poziţiile şi ne-au forţat chiar să ne dăm şi un autogol. De parcă umilinţa nu era suficientă, TF1, televiziunea care a produs meciul, a inserat cîte un carton cu o caricatură după fiecare reuşită a lor. Se pregătiseră de show. Imaginea, nu o mai ţin bine minte, era ceva cu un dinozaur care se dorea simpatic, dar care sugera diferenţa de civilizaţie dintre ai lor şi ai noştri. O numiseră "CraiovasicPark". Atunci chiar am lăcrimat de ciudă.

Joi seară, am lăcrimat de bucurie. Recunosc, sînt sensibil. Dar victoria Astrei pe teren franţuzesc, prima din istoria fotbalului românesc, chiar mi-a dat motive. M-a întors în timpul acela al revoltei cînd mi-aş fi dorit ca noi, românii, să le dăm peste bot aroganţilor ălora care ne răsuceau cuţitul în rană. Nu am fost defel deranjat de formula "novici", care l-a înfuriat pe patronul giurgiuvean, pentru că aici chiar aveau dreptate. Novici, adică începători în ale fotbalului la nivel european, e un adjectiv greu de contracarat de o grupare tînără, care n-a ajuns încă într-o grupă a competiţiilor continentale. Dar mi-am adus aminte de tablourile alea cu dinozauri fotbalistici pe seama cărora se amuzau comentatorii de la TF1.

Ieşiserăm din comunism, ne era foame de pîine şi de conducători care să ne ducă în direcţia bună, şi în societate, şi la fotbal. Eram bulversaţi. Nu jucam nimic, începuserăm să ne pierdem identitatea şi meciurile. La scor. Şi multe dintre ele în Franţa. Pe la Montpellier, pe la Monte Carlo, pe la Paris. Azi, la două decenii după, cînd ecartul financiar între cluburile noastre şi ale lor s-a căscat şi mai adînc, am reuşit, iată, să-i batem. Un club novice contra unuia veteran, un buget de vreo sută de milioane contra unuia de cel puţin zece ori mai mic. Un sistem de formare în care s-a investit enorm contra unuia în care nu s-a făcut mai nimic. Şi, chiar aşa, în condiţiile astea, joi seară, pe Stade Gerland, am văzut o echipă finanţată de un român, manageriată de un român şi, cel mai important, antrenată de un român, care a jucat cel mai european fotbal posibil. Curajos, consistent, direct pe poartă. Producînd, în afara golurilor, alte 4 mari ocazii de a înscrie.

Atunci, în 1993, după fiecare gol încasat şi după caricatura aferentă, regizorul transmisiei fixa prim-planul portarului nostru. Cu capul în pămînt, umilit, distrus. Joi seară, la final, întîmplarea a făcut ca imaginile bucuriei să surprindă din nou chipul goal-keeperului nostru. Fericit, împlinit. Ambii poartă acelaşi nume: Silviu Lung. Şi iar am lăcrimat. V-am spus că sînt sensibil!