Andrei Vochin înainte de Chelsea - Steaua: "Huiduiţi, dar luaţi exemplu!"

Scriu aceste rînduri cu cîteva ore înaintea epilogului dublei cu Chelsea, semn că, în presă, nu întotdeauna faci ce-ţi doreşti, ci şi ce trebuie pentru ca ziarul să apară la timp. De aceea, nefiind rudă cu Mafalda, vă cer permisiunea să nu mă refer la necunoscutul rezultat şi nici să scriu în orb, ca acum mulţi ani, cînd distinşii mei predecesori în ale meseriei compuneau două texte, unul de bine, altul de rău. De altfel, pînă la un punct, calificarea sau necalificarea Stelei nici nu mai contează. După cum nu cred că era firesc ca un fotbal insolvent şi amator să ajungă atît de departe în lumea profesioniştilor, nici nu împărtăşesc ideea că un eşec în faţa campioanei la zi a Europei ar fi o tragedie. Parcursul roş-albaştrilor din acest sezon, ca şi al CFR-iştilor clujeni, ar trebui să reprezinte o bornă. Un reper pentru ceilalţi. O ştachetă.

Nu, nu mă refer la suporteri. Lor n-o să le mai cer să fie precum cei dinainte de '89, care puneau suflet miercurea în Europa şi pentru UTA, şi pentru Rapid, şi pentru Craiova, şi pentru Dinamo, şi pentru Steaua, indiferent cu cine simpatizau duminică în campionat. Acum la modă nu mai e să iubeşti, ci să urăşti cu patimă. Să fii mereu suporterul rivalei, de ajungi să ţii într-un sezon mai lung al duşmanului cu vreo 10 echipe. Să deschizi fan-cluburi de o săptămînă şi pentru Trnava, Ekranas sau Liberec, şi pentru Basel sau Stuttgart, Man Utd., Copenhaga sau Galatasaray, Molde, Ajax, Chelsea etc. Acum cool e să fii hater. Şi apoi, ipocrit, să te mai întrebi şi de ce nu te iubesc alţii.

Nu vorbesc din punctul de vedere al lor, al fanilor, pe care, poate, îi înţeleg, ci dintr-acela al managerilor celorlalte echipe. Cei care, în loc să înveţe din lucrurile bune făcute de Steaua şi de CFR în acest sezon european şi să le înlăture pe cele rele, aleg poziţia facilă a cîrcotaşului.

Înainte de '89, lucrurile stăteau altfel. Nu mă luaţi drept nostalgic, nu m-aţi ghicit deloc, dimpotrivă! Puteţi să mă înjuraţi, numai să citiţi mai departe. În 1983, Craiova spărsese gheaţa şi, în premieră în epoca modernă, ajunsese la un pas de finala Cupei UEFA. Dinamo şi Steaua fierbeau. Dar nu ocărau. Conducătorii din Ştefan cel Mare au luat modelul, jucătorii s-au ambiţionat şi, în anul următor, Dinamo ajungea şi ea să joace o semifinală. Făcuse însă un pas în plus: era de Cupa Campionilor. Steaua rămăsese de căruţă. Numai că Ion Alecsandrescu nu dormea. S-a pus pe treabă, a făcut o echipă puternică şi a izbutit să ducă drumul pînă la capăt. Să cîştige Cupa Campionilor!

La ora la care mă pregătesc să închei aceste rînduri nu ştiu ce va fi făcut Steaua pe Stamford Bridge. Tare m-aş bucura să se fi calificat. Dar şi mai tare m-aş entuziasma dacă la anul, pe vremea asta, ne-am găsi tot aici. Şi nu numai cu Steaua, ci şi cu măcar una dintre rivalele ei de fiecare duminică din campionat, care să ne mai ducă o dată la finala aia pe care o visăm tot dinainte de '89. Şi da, admit, la capitolul performanţei, eu unul sînt nostalgic.