Corul celor mulți și muți

Nu-mi e dor de vremurile în care fotbaliștii fumau în vestiar, fugeau din cantonament sau își făceau pilaf carierele prin excese și nopți nedormite. Mi-e dor de senzația că, atunci când un fotbalist deschidea gura, urma să auzi un om.

Pericolul de a fi conform

Astăzi deschizi canalul de YouTube al unui club sau al unei federații și, după câteva interviuri, ai impresia că vorbește aceeași persoană. Dacă ai scoate sigla din cadru și ai înlocui fața celui intervievat, de multe ori nici nu ți-ai da seama că urmărești alt jucător.

Premier League organizează cursuri de media training pentru tinerii jucători încă din academii. Cluburile mari au departamente întregi de comunicare, consultanți de imagine și oameni care pregătesc aparițiile publice. În NBA, NFL sau Formula 1, relația cu presa e atent regizată de ani buni. Fotbalul a ajuns și el acolo. Nu mai contează doar cum joci, ci cum vorbești, cum și ce postezi, cum reacționezi, cum arăți într-un clip de treizeci de secunde pe internet.

Nu cred că fotbaliștii au devenit mai puțin inteligenți decât generațiile dinaintea lor. Mulți vorbesc mai multe limbi, sunt poate mai educați și înțeleg mai bine lumea din jur - asta pe afară! - doar că au fost crescuți într-un mediu în care autenticitatea a ajuns să fie percepută ca risc. Orice propoziție neinspirată poate deveni un clip viral, un titlu, un motiv de scandal, un subiect pentru sponsori sau poate genera o ședință internă. În consecință, instinctul firesc nu mai este să vorbești, ci să te protejezi.

Din când în când mai apare cineva care rupe tiparul. Guardiola spune ceva care pare să-i scape, Klopp transformă o conferință într-un spectacol, Mourinho încă produce titluri fără să depună vreun efort. Ibrahimovici și-a construit întreaga carieră pe refuzul de a semăna cu ceilalți. Dar observați ceva interesant: aproape toate exemplele sunt oameni trecuți de 40 de ani sau formați într-o altă epocă. Printre fotbaliștii foarte tineri, asemenea personaje devin tot mai rare.

Cum se traduce „cringe” în limba română?

În România e și mai rău. Nu există nici mobilizarea corporate, nici autenticitate. Dacă urmărești jocurile și interviurile publicate de FRF, de exemplu, senzația e apăsătoare. Fotbaliști care răspund prudent, care caută cu privirea aprobarea interlocutorului și care par preocupați să nu spună nimic greșit. Nu fiindcă n-ar avea ceva de spus, ci pentru că au învățat că greșeala costă mai mult decât anonimatul.

Partea și mai complicată e că, la nivelul cluburilor, există acum un efort vizibil de a copia modelele occidentale de branding și comunicare. Nu e nimic reproșabil în asta. E firesc să te uiți la ce funcționează afară. Problema e că încerci să construiești o narațiune pe o materie primă care, de multe ori, pur și simplu nu există. Ai fotbaliști cărora nu le poți pune nici cea mai banală întrebare de tip oracol - „Care e filmul tău preferat și de ce?” - fără să se blocheze sau fără un script pregătit. Nu au preferințe articulate, nu au un discurs propriu, nu au nici măcar reflexul de a inventa unul pe loc. Răspund monosilabic, cu o privire de bovină care denotă o absență reală.

Încerci să implementezi metode de expunere și social media gândite pentru un sistem funcțional, într-un mediu în care oamenii ăștia sunt obligați, zi de zi, să lucreze cu incompetenți: antrenori, oficiali, structuri de club care nu au nicio vocație pentru dezvoltarea unui om, darămite a unei imagini publice.

Poate tocmai de aceea fotbaliști precum Dan Nistor sau Alex Chipciu ies atât de ușor în evidență. Nu pentru că sunt provocatori. Nici măcar pentru că spun întotdeauna lucruri extraordinare. Vorbesc așa cum gândesc, iar asta a devenit aproape exotic în fotbalul românesc.

Minunata lume nouă: „În primul rând, bună seara...”

Așa a fost primit Pancu la revenirea în Giulești (FOTO: Ionuț Iordache - GSP)

Zilele trecute, Rapid a folosit imagini generate cu inteligență artificială pentru o scenografie. După cum am spus, nu aici e subiectul. Clubul nu a făcut nimic ieșit din comun, iar AI-ul va deveni, probabil, un instrument obișnuit în comunicare. M-a surprins însă cât de bine se potrivea acel moment cu direcția în care merge fotbalul. Nu doar imaginile încep să fie generate. Și discursurile, prezentările sau reacțiile par generate. Totul devine mai curat, mai controlat, mai eficient și, paradoxal, mai puțin memorabil.

Maradona n-ar fi trecut niciodată de un departament modern de comunicare. Nici Cantona, nici Gazza. Fiecare dintre ei ar fi fost sfătuit să reformuleze, să nu intre în polemici, să evite glumele, să fie mai atent la imagine. Poate că ar fi avut cariere mai liniștite, dar fotbalul ar fi fost categoric mai sărac.

Poate că adevărata schimbare a ultimilor douăzeci de ani nu e tactica: nu e despre pressing, despre date, VAR sau despre inteligență artificială. Ci despre faptul că fotbalul a început să elimine tot ce e socotit ca eroare. Iar odată cu excesele, scandalurile și ieșirile nefericite, pare că a eliminat și o parte din personalitatea oamenilor care îl făceau atât de fascinant.

Scenografia perfectă din Giulești nu e nici prima, nici ultima. Ce știm e doar că nu va fi memorabilă. Scenografia perfectă din Giulești va fi urmată și îngropată de mii de scenografii perfecte, care vor deveni asemenea unui cuvânt pe care-l repeți obsesiv până își pierde sensul complet. Marele semnal de alarmă e că așa ar putea deveni în fotbalul în plenitudinea sa: de la antrenor, la jucător, la suporter.

Și da, poza principală a acestui text este generată tot cu AI-ul.