)
Articol de Narcis Drejan - Publicat joi, 26 martie 2026 22:42 / Actualizat joi, 26 martie 2026 23:27
Un refren lung, obosit și reluat la nesfârșit, între iluzia că „am fost aproape” și adevărul că, de fapt, n-am mai fost demult la un Mondial
Vă spun sincer că am ajuns în punctul în care o înfrângere precum acest 0-1 cu Turcia nu mai produce nici furie reală, nici revoltă autentică, ci doar o formă de resemnare aproape liniștită, ca și cum, undeva adânc, știam că asta urmează să se întâmple și doar am bifat încă un episod dintr-un scenariu pe care îl rulăm de aproape trei decenii, fără să avem curajul sau capacitatea de a-l rescrie.
Eu țin minte perfect cum își băga și scotea Viorel Moldovan la ultimul gol al României la o Cupă Mondială. Aveam 18 ani și credeam că România va speria într-o zi lumea, după cei 8 ani nelipsiți de la Campionatul Mondial, 90, 94 și 98. Dar de atunci am ajuns din rău în mai rău la resemnarea penibilă că atât putem.
Când nu mai contezi
Pentru că nu scorul doare cel mai tare, nu adversarul, nu contextul, ci senzația apăsătoare că totul este perfect logic, că rezultatul acesta nu e o excepție, nu e un accident, nu e o seară proastă, ci consecința firească a unui fotbal care, de ani de zile, nu mai crește, nu mai produce, nu mai aspiră, ci doar supraviețuiește din inerție și din amintiri.
Și atunci, inevitabil, apare întrebarea pe care evităm s-o spunem până la capăt: de ce ne mai entuziasmăm, de ce ne mai agățăm de ideea că „se poate”, când realitatea ne arată, constant și fără milă, că nu mai suntem acolo, că nu mai avem nici instrumentele, nici oamenii, nici direcția care să ne apropie de fotbalul mare?
„Dacă” e mecanismul nostru de apărare
Trăim, de fapt, într-un mecanism colectiv construit în jurul lui „dacă”, un cuvânt care ne protejează de adevăr și ne permite să transformăm fiecare eșec într-o poveste tolerabilă, într-o variantă acceptabilă a realității, în care nu suntem slabi, ci doar ghinioniști, nu suntem depășiți, ci doar nealiniați la moment. Dacă dădea Hagi gol, dacă dădea Mihăilă, dacă nu era bară, dacă jucam cu San Marino baraj.
Pentru că spunem, de fiecare dată, că dacă aveam mai mult curaj, dacă nu greșeam acolo, dacă prindeam o zi mai bună, dacă arbitrajul, dacă contextul, dacă inspirația, dacă… și lista continuă la nesfârșit, până când „dacă” devine mai important decât ceea ce este, de fapt, evident: că diferența nu mai e una de detaliu, ci una de nivel.
Turcia nu este o echipă de elită, nu este un reper de neatins, nu este o forță care să te strivească inevitabil, și tocmai de aceea înfrângerea doare altfel, pentru că îți arată că nici măcar în fața unor adversari imperfecți nu mai ai capacitatea de a impune ceva, de a schimba ritmul, de a ieși din propria limitare.
Un sistem care produce exact atât cât vedem
Nu fotbaliștii sunt problema principală, pentru că ei nu apar din neant, nu se formează în gol, nu cresc în afara unui sistem, ci sunt rezultatul direct al unui mod de a gândi și de a construi care, sub conducerea lui Răzvan Burleanu, a pus accentul pe control, pe stabilitate și pe imagine, dar a pierdut din vedere exact esențialul: performanța reală.
Pentru că atunci când ani la rând creezi un mediu în care competiția este diluată, în care meritocrația devine negociabilă, iar presiunea rezultatelor este înlocuită de justificări, ajungi inevitabil să produci jucători care nu au reflexul riscului, care nu au obișnuința nivelului ridicat și care, în momentele decisive, nu pot face mai mult decât au fost învățați să facă.
Iar ceea ce vedem astăzi la echipa națională nu este o anomalie, nu este o generație ratată în mod izolat, ci este fotografia fidelă a unui sistem care funcționează exact așa cum a fost construit.
Regula U21, soluția care a devenit simptom
Ni s-a spus că regula U21 este o investiție în viitor, o gură de oxigen, o șansă reală pentru tineri, dar în practică ea a devenit mai degrabă un mecanism de avarie, care a forțat decizii, a creat dezechilibre și a împins antrenorii spre soluții de compromis, în loc să stimuleze cu adevărat creșterea.
Pentru că atunci când ești obligat să folosești, nu mai alegi, iar când nu mai alegi, nu mai construiești, ci doar te adaptezi, iar această adaptare se vede astăzi într-un mod dureros: o generație în care fundașii laterali sunt omniprezenți, în timp ce posturile esențiale, fundași centrali și atacanți, au devenit aproape niște goluri structurale. Nu goluri structurale, nu mai există. Noroc că i-a crescut Italia pe Coubiș sau pe Duțu.
Nu mai avem vârfuri, nu mai avem stoperi, nu mai avem jucători care să decidă. Și nu pentru că nu ar exista talent, ci pentru că nu mai există un context care să-l formeze corect. Să vă amintesc că ne-a bătut Tashpulatov, adică Kazahstan la U19? Și voi spuneți că regula asta e bună când ne bate școala de fotbal a clubului Kairat Almaty? Că altceva n-au!
Normalizarea mediocrității
Poate cea mai mare dramă nu este că pierdem, ci că am ajuns să acceptăm acest lucru ca fiind normal, explicabil, digerabil, parte dintr-un proces pe care nimeni nu-l mai definește clar, dar pe care toți îl invocă atunci când trebuie să justifice încă o ratare.
Pentru că am coborât atât de mult nivelul așteptărilor, încât orice meci decent devine motiv de speranță, iar orice înfrângere onorabilă devine aproape un argument că „suntem pe drumul cel bun”, deși drumul acesta nu pare să ducă nicăieri. Sau ați uitat meciul cu Ucraina și apoi n-am jucat nimic la Euro sau victoria cu Austria, da, dar ne-au trezit Bosnia și Herțegovina și Cipru.
Și în acest context, entuziasmul nu mai este un semn de încredere, ci unul de autoiluzionare, o formă de a evita concluzia evidentă că fotbalul românesc nu mai contează la nivel mare, nu mai produce diferență și nu mai inspiră.
Finalul care nu mai doare suficient
28 de ani fără prezență la Cupă Mondială nu mai sunt o rană deschisă, ci o cicatrice pe care am învățat s-o ignorăm, iar asta spune, poate, mai mult decât orice înfrângere. Pentru că nu lipsa rezultatelor este cea mai mare problemă, ci lipsa reacției reale la ele, lipsa acelui moment de ruptură în care să spui că așa nu se mai poate și să începi, cu adevărat, de la zero.
În schimb, continuăm să trăim între „nu se poate” și „dacă”, între resemnare și iluzie, între acceptare și speranță nejustificată, fără să avem curajul de a privi lucrurile exact așa cum sunt.
Iar până când acest curaj nu va apărea, până când nu vom renunța la povești și nu vom începe să construim real, toate aceste înfrângeri vor continua să pară diferite, dar vor spune, de fapt, același lucru. Și că, de mult timp, nici măcar nu mai încercăm cu adevărat să fim.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
