)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 15 septembrie 2025 12:22 / Actualizat luni, 15 septembrie 2025 12:27
Legenda pe care n-avem voie s-o uităm Mulțescu era mai mult decât un salvator de conjunctură. Era un om care trăia fotbalul cu toată ființa și care, în același timp, își respecta viața ca pe o disciplină militară.
Lumea îl știa drept „SMURD-ul” fotbalului românesc. Antrenorul care venea să stingă incendii, să pună garouri pe artere tăiate, să facă resuscitare la echipe moarte clinic. Petrolul, Dinamo, Astra, Jiul, Sportul Studențesc, Ceahlăul, Gaz Metan Mediaș, câte și mai câte.
Era antrenorul de intervenție scurtă, avea un defibrilator tactic și inima echipelor pornea instant, de fiecare dată.
Obsesia sănătății
Pe la Digi Sport, unde Viorel Grigoroiu avea grijă să nu lipsească Mulțescu de la matinal, sau când îl invitam la Radio Sport Total FM, oriunde apărea, venea cu sticla lui de apă Kangen, ca un samurai cu sabia. Nu gusta alcool, nu fuma, nu pierdea nopți. Ținea dietă ca un atlet profesionist, chiar și la 60–70 de ani. Îl obseda să nu se îngrașe.
Mulți râdeau de această parte maniacală a sa, dar asta era esența lui: rigoare, respect de sine, control. Îți arăta, fără să spună, că fotbalul nu e doar un job, e un stil de viață.
Dacă vedea că ai vreo sticlă de suc acidulat, nea Gigi te dojenea atât de tare, cu tot felul de exemple de boli, că din respect nu mai puneai gura pe sticlele alea. Nu vreau să mă gândesc ce le făcea fotbaliștilor.
Dragoste și amar pentru Dinamo
Gigi Mulțescu a iubit Dinamo până în ultima clipă. I-a iubit și pe colegi, și pe idoli. Povestea cu Florea Dumitrache e un exemplu: l-a dus la Jiul, pentru că îl adora, pentru că „Mopsul” era mai mult decât un fotbalist, era o parte din sufletul lui.
Și totuși, undeva adânc, avea și amarul că lumea începea să uite. Că în fotbalul românesc memoria e scurtă, că după ce dai totul rămâne doar tăcerea. A purtat cu el această nemulțumire, și poate de aceea îl doare mai tare azi pe cel care scrie, pentru că da, lumea chiar uită prea repede.
Meciul cu Hamburg, simfonia lui Mulțescu
Dacă există un moment care îl definește, acela e Dinamo – Hamburg. Anul în care campionii Europei au căzut în fața „câinilor roșii”. Acolo, în mijloc, era Gigi Mulțescu, metronom, arhitect, artist. Ținea mingea lipită de picior, dicta ritmul, așeza pasele ca pe niște bijuterii. N-a fost doar un jucător bun.
În seara aia a fost mare. Atât de mare încât adversarii germani păreau că se uită la el cu mirare: „cine-i tipul ăsta, cum reușește să controleze tot?”. A fost poate apogeul său, simfonia pe care ar trebui s-o auzim de fiecare dată când rostim numele lui.
Refugiul său de bucurie
Și totuși, dincolo de presiunea băncii și de gloria terenului, nea Gigi avea refugiul său: tenisul. Cine l-a văzut cu racheta în mână știe că acolo nu mai era „SMURD-ul” fotbalului, nu mai era nici mijlocașul cerebral, ci pur și simplu un adolescent etern care alerga după minge cu plăcere pură.
Era locul unde nu trebuia să salveze pe nimeni, unde nu exista publicul care uită, ci doar jocul curat.
Gigi Mulțescu nu a fost sfânt, dar a fost exemplar. A trăit drept, curat, disciplinat. Și totuși, l-a măcinat sentimentul că lumea îl uită. Poate asta e cea mai mare rușine a fotbalului românesc: că oamenii care i-au dat lumină ajung să trăiască umbra.
Un an fără el. Dar nu trebuie să fie un an de tăcere. Pentru că, dacă tăcem, îl lăsăm să se piardă. Și nu avem dreptul să pierdem o astfel de legendă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
