Comici travestiți

Între timp Budescu, vopsit în cap și pus în fund pe tușă la Farul (pe Hagi îl avertizaseră de la început foști colegi de Generație de Aur, dar mult succes când îi intră lui Gică o idee în cap!), se filmează cântând o baladă manelistică, când mai bine, când mai fals (la tremolouri mai are de lucrat), precum un Ramazzotti de Bărăgan plecat în turneu.

Mai pe seară, Dănuț Lupu e eliberat. Fusese condamnat după ce condusese în mai multe rânduri cu carnetul suspendat definitiv. Agasat de reporteri – căci, deh, atunci când nu te ridică în slăvi și îți dau „calde”, pot fi și agasanți –, îi pune mâna pe față uneia dintre jurnalistele care încercau să-i smulgă declarații.

Chestionat asupra gestului deplasat, răspunde candid: „Nu i-am făcut nimic, doar am mângâiat-o!”. Nicio mirare. Perfect în linie cu „Nu vă înțeleg, să respect regulile de circulație? Eu nu am făcut accident, nu m-au prins drogat, nu am omorât pe nimeni!”.

Pauză de respirație

Și a mai fost și dezmembrarea CFR-ului, tăiat în bucăți de Corvinul, liga a doua, dar clujenii păreau a fi din liga a noua. Mutu pleacă, Balaj pleacă. Totul se năruie.

Și totul a început cu gestul unuia lăudat ca transfer astral al campionatului românesc, Tachtsidis, care i-a spart fața unui adversar, iarăși nimic de mirare, omul era, vorba lui Mitică, nervos cu nervii de mult timp, a sărit până și la propriul portar, mereu avea ceva de reproșat, nimic nu-i convenea.

Așa vin marii stranieri la noi, plini de probleme, ca la un sanatoriu, plini de defecte ascunse, și în loc să fie tratați sunt aruncați în luptele acestea pe care nu le înțeleg pentru că nu se mai înțeleg pe ei înșiși.

Așa arătăm. Vă place?

Întrebarea e pentru cei din fotbal care cred că va mai merge mult așa. Cu astfel de personaje. Construind mai nimic și cumpărând jucării stricate pe care alții nu și le permit, căci sunt prea săraci ca să dea banii pe marfă la mâna a doua.

Crezând în continuare că jucători cu dimensiuni de pensionari și pasiuni pentru cărneturi bine rumenite pot fi farul tinerelor generații. Conducând cluburile ca pe niște aprozare în care speri să păcălești clientul, iar când nu mai merge tragi prelata și mergi să înjuri soarta cu băieții la o bere.

Fotbalul nostru trăiește pe credit. Și nu de ieri. Se îndreaptă fix spre dezastru. Calificarea la Euro e o păcăleală. E un concurs colosal de împrejurări dublat de o politică justă de cadre. Dar asta nu ne va salva mereu.

De fiecare dată când se apropie de final un sezon, ne bucurăm de spectaculozitatea disputelor și a vorbelor și ne îngrozim la gândul că vine Europa peste noi, acolo unde echipele noastre arată ca niște glume. Bancul ăsta pe bani mulți a durat prea mult și se va răsufla.

Mai bine se mută toți în țările dimprejur să vadă ce fac ăia. Dar nu e nevoie, că știm.

Ăia, deloc mai breji moralmente, au măcar instinctul de conservare să mai și sădească ceva ca să aibă ce culege și să nu meargă la piață doar cu produse ofilite. Au inteligența primară de a nu-și fura căciula, de a nu se bucura la niște comisioane la transferurile unor arătări din țări exotice, ci de a crește niște fotbaliști pe care mai apoi să-i vândă ei. Pe ăia buni, în Vest, pe ăia mai puțin buni, fraierilor.

Să nu uităm de Rapid. Ce vis frumos! Ce trezire urâtă! E ca în filmele despre construcția Americii. Te lasă să-ți deschizi prăvălia, să te lauzi cu ce-o să faci și apoi vin băieții și pricepi. Înțelegi că nu mai poți să te legi cu lanțul de principii. Că ce te faci fără galerie? E ca vorba aia, rudele nu ți le alegi.

Idealurile mai pot aștepta. Eventual până la Sfântu’ Așteaptă. Deocamdată, să savurăm. Dacă fotbalul nostru are ceva, e capacitatea de a te surprinde mereu. Când crezi că le-ai văzut pe toate, apare un nou episod. Ca la Netflix. Probabil că de-aia și costă atât.