Triburile din tribune

Peste două mii de ani, când vor excava, vor mai găsi ceva din stadioanele de azi? Tribunele, subsolurile, cursivele cu resturi de floricele şi mucuri de ţigară, acoperişurile retractabile care nu mai funcţionau tot de două mii de ani, pahare întregi de plastic, urme de petarde? Vor mai găsi oare vreo frântură din minunatele scenografii? 

Se vor minuna ca la Pompeii de scenele uriaşe de sex, cu falusuri biblice, pictate pe pânze de dimensiuni apocaliptice? Vor cerceta oare generaţii întregi «de ce»-ul unor astfel de dezvoltări fascinante precum cea cuprinzând un personaj înfăşat din cap până în picioare încălecând o bătrânică coafată şi aranjată ca pentru un spectacol de teatru? 

Vor pricepe ei adâncul acestor mesaje sau vor inventa tot felul de explicaţii de care noi, cei oale şi ulcele demult, am râde cu gura până la urechi şi dincolo de ele? Cum vor putea ei, în viitorul lor limitat, pricepe ADN-ul unor astfel de opere de artă? O beznă profundă îi pândeşte. Trist destin.

Să nu ne băgăm unde nu ne fierbe oliţa

Cine încearcă să afle, mai aproape de zilele noastre, rostul pornografiilor pe care le afişează şi le strigă galeriile primeşte un mârâit, dacă nu o palmă figurată peste bot. Hai, plimbă ursu’, nu-i treaba ta! 

Explicaţia e simplă, am auzit-o şi din guri oficiale, şi din cele ale suporterilor: galeriile au meciurile lor, n-aveţi voi treabă! Nu ne privesc reglările lor de conturi. O ceată isteaţă naşte un mesaj jignitor la adresa unui alt grup care, la fel de isteţ, dacă nu şi mai şi, îi răspunde cu aceeaşi monedă, ba chiar ridicând miza, şi aşa mai departe. 

E, cum ar veni, un fel de dialog cultural din care profanii sunt excluşi. Nu avem noi căderea de a înţelege şi de a ne amesteca în povestea lor. Faţa la joc!

Întoarcerea la maidan

E totuşi ceva care sfidează logica, în caz că logica mai are vreo însemnătate în ziua de azi. Dacă aceşti băieţi veseli au chef de glumiţe porcoase şi dacă tot ni se spune răstit că e o chestiune strict a lor, de ce nu şi le împărtăşesc în privat? Să se întâlnească pe un maidan cu bannere, torţe şi chiuituri şi să-şi dea acolo unii altora ce-şi dau de obicei până le-or cădea late mamele, surorile, cumnatele, bunicile, strămoşii şi urmaşii. 

Altfel, teoria cu «aia a lor» se topeşte ca untul la soare. Nu, aceşti băieţi (şi fete, care scandează despre perversiuni asupra altor fete) produc vorbele şi imaginile de nereprodus tocmai pentru că ele ne sunt destinate şi nouă tuturor, să le vedem, să le auzim, să luăm aminte. 

Să admirăm creativitatea fără frontiere, să înregistrăm cultura în care trăiesc, aceea a proferării ideii de viol, de abuz, cea a desfăşurării întregului arsenal de obscenităţi, de la înjurătura groasă, directă la satira «deşteaptă» conţinând mereu ceva scabros. Oamenii vor să se ştie cine sunt şi ce vor. Şi vor adânc şi îndesat.

Coşmarul unei nopţi de toamnă

De ce, atunci, această mascaradă a explicaţiilor-paravan? Cum de pot ei pătrunde nestingheriţi cu toate aceste mesaje în arene? Răspunsul e complicitatea. Deşi ţine un discurs despre civilizaţie în media, societatea fotbalului susţine tacit aceste manifestări respinse tocmai de civilizaţie. 

Din fericire, luptele de stadion marchează un moment de acalmie. Trebuie remarcat acest avans care nu ar fi fost posibil, de asemenea, fără oamenii acestui sport. Au trecut vremurile când Borcea şi compania aruncau galeriei mingi în care erau ascunse petarde. 

Ar fi bine să trăim şi vremurile în care ironiile, destui membri ai peluzelor fiind capabili de unele fine, să excludă xenofobia, rasismul şi toată expoziţia de orori afişate şi pronunţate cu mândrie şi emfază. Poate că, într-o zi, copiii printre care se răspândesc cu viteza unei pandemii urâţeniile astea vor fi educaţi altfel prin fotbal. 

Poate că, odată şi odată, UTA şi Rapid, de exemplu, echipe de tradiţie şi cu pretenţii, vor înţelege că nu există micime care să te mărească. Naiv incurabil, sper. Până atunci, disper.