Aici Liverpool. Caut erou

Mohamed Salah a fost, timp de zece ani, busola și mitul modern al lui Liverpool. Golurile lui au rescris identitatea unui oraș care trăiește prin fotbal. Doar că miturile, odată întipărite prea adânc în conștiința colectivă, încep să apese. Încep să devină dogmă.

Arne Slot, antrenorul care vorbește mai mult despre mecanisme decât despre inspirație, s-a trezit între un trecut sacru și un viitor care refuză să se nască. Fanii i-au cerut curaj: „ține-l pe Salah pe bancă” - a fost îndemnul comunității în ultimele două luni.

Cine aruncă pe cine „sub autobuz”?

Iar când, în sfârșit, o face, echipa câștigă duelul cu West Ham. Urmează un egal cu Sunderland, revelația sezonului, pentru ca mai apoi să se frângă, într-un final absurd la Leeds, în care Liverpool este egalată în prelungiri, partidă în care Salah nu prinde niciun minut în teren: egipteanul, dintr-un orgoliu exagerat, ajunge să-i caute el pe jurnaliști și dă de înțeles că antrenorul și clubul vor să-l arunce „sub autobuz”. Aceiași suporteri care îi cereau curaj lui Slot, îl vor acum spânzurat în piața publică.

Exclus din lot după ieșirea publică, Salah nu face deplasarea la Milano pentru duelul cu Inter. Într-o secundă, raportul de forțe se răstoarnă. Cei care cereau sânge devin avocați ai victimei. Cei care invocau disciplina cer acum indulgență. Liverpool, clubul care mereu a pus spiritul colectiv deasupra tuturor, trăiește o mică schismă - între nostalgie și luciditate.

„No player is bigger than the club”, spune dictonul englezesc. Dar fotbalul modern trăiește exact din excepțiile acestei reguli. Fanii poate că au dreptate când amintesc că, fără Salah, sezonul trecut Liverpool ar fi alunecat în mediocritate, dar e o evidentă exagerare când, orbiți de mirajul pur statistic, spun că Liverpool ar fi terminat pe 16 în lipsa internaționalului egiptean. Pentru că așa funcționează fotbalul, nu? Salah a jucat, practic, singur. Fotbalul este un ecosistem de factori variabili, nu o ecuație liniară.

Nu mai suntem în sezonul trecut, iar performanța, de orice natură ar fi ea, nu e un credit etern. Fotbalul, mai ales la acest nivel, e un prezent necruțător: ești ceea ce ești. Acum.

Nu Mo e problema

Slot nu e fără vină. Cu o campanie de transferuri de jumătate de miliard de euro, n-a reușit încă să găsească un unsprezece coerent. Wirtz și Isak par pierduți între idei și neputință, Konate greșește flagrant chiar și în puținele partide în care echipa arată decent, cu prestații penibile până și pentru Superliga, care au făcut-o deja pe Real să renunțe la orice interes pe care l-a avut pentru fundașul francez în vară.

Fluida posesie a lui Liverpool a devenit o succesiune de intenții fragile. Chiar și atunci când învinge, echipa joacă parcă împotriva propriei identități.

Două momente au tăiat respirația proiectului și sunt, poate!, definitorii în momentul de față: plecarea lui Diaz la Bayern și ratarea transferului lui Guehi, care probabil ar fi oferit al soi de siguranță într-o defensivă despădurită de transferuri și accidentări.

Poate că Salah nu e problema. Poate că nici Slot nu e soluția. Poate că Liverpool traversează doar acel prag al metamorfozei inevitabile - acela în care un club trebuie să-și regăsească sensul după ce a încheiat un ciclu. Există totuși și „cerul auriu de la capătul furtunii”: Alisson rămâne o garanție absolută, Gravenberch e la apogeu - sau cel puțin așa s-a prezentat la început de sezon, cât încă echipa era funcțională, Ekitike pare ce trebuie, calitățile lui Wirtz, Frimpong sau Isak pot erupe oricând, iar forma, implicarea și talentul lui Szoboszlai deschid drumul unui nou lider pe Anfield.

Dincolo de toate, adevărul e mai puțin poetic: uneori, echipele mari nu se destramă pentru că pierd meciuri, ci pentru că încep să confunde reputația cu performanța intrinsecă. Poate Liverpool are nevoie de eroi noi.