EXCLUSIV „Am căzut de pe sobă într-un cuțit, mi-au crăpat splina, vezica urinară și rectul” » Drama și povestea fabuloasă de viață a Lăcrămioarei Perijoc: „Mamă, ați văzut-o pe țăranca aia de la voi din clasă?!”

A cunoscut lipsurile, dar și pericolul, atunci când un accident cumplit, o cădere direct într-un cuțit, i-ar fi putut curma drumul înainte de a începe. Și totuși, din acea lume a încercărilor, și-a construit cu răbdare și perseverență, destinul, prin muncă multă și tot atâtea sacrificii.

Astăzi, este numărul 1 în boxul feminin românesc, dovada vie că voința poate transforma orice copil al satului într-un campion al lumii.

Lăcrămioara Perijoc: „Furam mingea de sub pat și mă jucam fotbal. În sala de box am simțit că e un loc diferit”

- În episodul de astăzi o vom cunoaște pe Lăcrămioara Perijoc. Ce faci, cum ești? Spune-ne cum ești, pentru că știm că ai trecut recent printr-o operație.
- Sunt din ce în ce mai bine. Nu aș putea spune că sunt foarte bine pentru că încă sunt în procesul de recuperare, dar sunt bine. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine! Sunt pe drumul cel bun.

- Cu ce îți ocup timpul în această perioadă?
- Cea mai mare parte din timp o dedic recuperării. Apoi am un băiețel de care am grijă. Mai fac și antrenamente mai ușoare și încerc să-mi aduc o claritate pe ceea ce vreau să fac în viitor.

- Aș vrea să ne întoarcem în timp. De ce boxul? Cum a fost pentru tine?
- Da, de ce boxul? Bună întrebare. Cred că dacă nu ar fi fost boxul și ar fi fost orice alt sport, eu aș fi fost cu tot sufletul dedicat acolo, pentru că mă reprezintă sportul. M-am regăsit încă de mică, făcând sport, și da, poate că boxul a venit ca să pot să-mi îndeplinesc acele vise din copilărie. A fost sportul în care eu am putut să văd că pot să devin acel om pe care eu îl visam când eram mică.

- Totuși, la tine a fost întâi fotbalul.
- Da, da, da. Am jucat fotbal și îmi place să spun că m-am născut cu mingea la picior. Dacă mă întrebi despre o amintire cu mine din copilărie, cred că primele amintiri sunt de când furam mingea de sub pat și mă jucam, când mama era ieșită afară. Adică atunci când nu aveam voie să fac...

- Ha, ha, ha!
- În primii ani nu am avut voie să fac sport, avusesem un accident, și mama m-a protejat foarte mult să nu fac efort fizic. Dar eu, când nu era ea prin casă, luam mingea și mă jucam. Apoi am crescut și, în școala generală, fotbalul era tot ce puteam să fac în timpul liber.

- Serios?
- Adică dacă m-ai fi lăsat o zi întreagă să fac ce vreau, eu aș fi stat afară. Țin minte, pe timp de vară, erau 35 de grade afară și eu mă jucam la prânz cu mingea, adică nu aveam nicio treabă. Îmi plăcea foarte mult.

- Și cum s-a produs trecerea către box? Totuși sunt două sporturi total diferite.
- Da, da. Păi, trebuie să recunosc că antrenorul care m-a descoperit și m-a luat la box m-a văzut jucând fotbal. Era profesorul meu de educație fizică și sport din liceu, eram în clasa a XI-a, eram pe teren, jucam fotbal cu băieții și la un moment dat mă cheamă la el și îmi spune: "Lăcră, tu nu ai vrea să faci box?".

- Așa.
- Am început să râd, crezând că vrea să facă mișto, văzându-mă cu băieții acolo. Sau poate pentru că aveam discuții mai înțepate cu ei. Și zic: "Ce? Există box de fete?". Și începe să-mi explice câteva lucruri. Și eu zic: "Hmm, îmi place!" Dar nu am avut curajul. Mi-a zis că ne vedem seara la sală. Și eu am zis OK. Dar mi-a fost rușine și nu m-am dus. Iar luni dimineața, la școală, vine pe hol și îmi bate obrazul. Zice: "Lăcră, nu ai cuvânt". M-am simțit groaznic.

- Și te-ai dus atunci?
- M-am dus acasă, mi-am făcut bagajul și seara m-am dus la sală. Mi-era rușine pentru că toți băieții se adunaseră în fața sălii. Și erau și două, trei fete acolo, dar eu nu știam pe nimeni. Mi-era rușine să intru în sală. Apoi a venit el și mi-a zis: "Hai, Lăcră! Ce? N-ai curaj?". Chiar n-aveam! Am intrat în sală și de atunci am simțit că e un loc diferit, era altceva.

- De ce?
- Era o sală mică, veche, cu saci vechi, cu pereții cu tot felul de afișe, cu sportivi, cu boxeri... Wow! Nu știu, îți dădea, așa, un sentiment, știi, că e altceva acolo. După primele antrenamente am simțit că e locul unde pot, cu adevărat, să devin eu mult mai bună și să-mi ating acele vise din copilărie. Pentru că eu, revin acum, undeva pe la 10 ani, mă uitam la Jocurile Olimpice și mi-am spus că îmi doresc să fiu sportiv olimpic, să ajung acolo, pe podium, și să-mi cânte imnul național. Și cred că atunci, în sala de box, am simțit că ăsta-i drumul meu.

- Asta se întâmpla la Suceava, nu?
- La Suceava, în clasa a XI-a, atunci am început. Undeva prin noiembrie am început boxul.

- Și îți mai aduci aminte care a fost primul impact cu boxul? Ai un sentiment care încă e cu tine de atunci?
- Primul antrenament mi s-a părut extrem de plictisitor. Eu, fiind o fire foarte energică, eram tot timpul în mișcare și la primul antrenament m-a pus în fața unui oglinzi să mă uit la picioare și să fac pas înainte, pas înapoi, stânga, dreapta. Mi se părea... Zic: "Nu-mi place. Ce să fac aici? Adică n-am venit să ne batem?".

- Superb!
- Eu mă gândeam că mergem acolo și e adrenalină, știi, ne batem. Erau ceilalți băieți care se antrenau în partea aia unde erau saci, dădeau tare, se auzea zgomot, era altceva. Mă gândeam că eu acolo aș vrea să fiu, știi? Și îi spuneam: "Dar eu când dau în sac? Când pot să pun și eu o mănușă pe mână?".

- Și?
- Și spunea: "Ai răbdare, trebuie mai întâi să înveți". Și după trei zile de antrenament, eram vreo patru fete, cred, în total, zice: "Hai să intrați și voi în ring, să vedem care are curaj!". Am simțit că atunci e momentul când pot să arăt că eu pot să fac sportul ăsta. Și în timp ce făceam cu o fată, după ce dădeam cu brațele, îmi venea să dau și cu picioarele, adică atât de mult îmi plăcea.

- Doar că era alt sport.
- Da, da. Și-a zis: "Stop, stop, stop! Ăsta-i box, nu e kick!". Și atunci și-a dat seama că eu chiar am atitudinea asta de boxer. După trei luni, cred că mi-a făcut și legitimație și am participat la prima competiție. Dar am simțit că e locul în care pot să mă descătușez, să fiu eu cea care sunt, fără să îmi fie rușine că "ești fată, nu ai voie să dai cu pumnii". Acolo aveai voie să faci orice.

- Cum crezi că ar fi fost dacă începeai mai devreme?
- Eu am mai spus asta. Sunt foarte recunoscătoare că am început foarte târziu, pentru că am avut timp să-mi trăiesc copilăria și să mă bucur de sport. Eu m-am bucurat de sport până la 17 ani, până chiar spre 18 ani.

- După care a început greul.
- Da. Pentru că, la început, sportul e o plăcere. E o joacă. După care, când vrei să faci performanță, devine disciplină, motivație, perseverență. Nu e chiar atât de simplu. Iar eu, până la 17 ani, am avut timp să mă bucur de ceea ce a însemnat sport. Și după m-am bucurat, nu zic că nu, dar după aceea aveam deja un scop.

- Corect.
- Știam de ce fac lucrul acela. Iar eu sunt mulțumită că am început atât de târziu. Și cred, este strict părerea mea, că boxul e bine să-l începi mai târziu. Nu aș fi vrut să încep boxul la 12-13 ani, pentru că este un sport de contact. Dacă ai un antrenor care știe să protejeze copilul, e altceva. Dar dacă îl pui să se bată la 12-13 ani, când tu nu ai control asupra a ceea ce faci, mi se pare un pic mai agresiv.

„Aveam un televizor alb-negru și duminica dimineața ne uitam la desene animate, la Mickey Mouse”

- Când ai simțit că o să faci performanță?
- Încă de la început. Pentru că am văzut, am simțit și față de colegii mei de antrenament... Oricum eram la Suceava, nu era performanța foarte mare. Dar am văzut că am niște calități care mă pun un pic peste ceea ce sunt, fără să fi avut foarte multe antrenamente. Iar mie îmi plăcea să respect planul de antrenament.

- Așa.
- M-am apucat în noiembrie și în decembrie, când am avut vacanța de Sărbători, am plecat acasă, iar antrenorul meu mi-a dat o foaie cu antrenamente. Iar eu respectam antrenamentele alea, chiar dacă era o zăpadă până la genunchi acasă. Mergeam la alergare și cred că vecinii mei ziceau: "Asta a luat-o razna!".

- Ha, ha, ha!
- Și am simțit că e pentru mine. Era vorba despre mine. Eu nu făceam pentru colegii mei, pentru antrenor. Era despre mine. Pe mine mă transforma sportul ăsta, cu fiecare antrenament și cu fiecare competiție pe care am avut-o.

- Prima competiție cum a fost?
- La prima competiție, eu am pierdut. Am luat doar bronzul. Am pierdut în următorul meci, nu știu exact câte meciuri am avut, dar cred că două meciuri. Și pe al doilea îl pierdusem. Și a fost foarte greu. Am zis "Stai că sportul ăsta nu e chiar atât de ușor. Este foarte greu". Dar știam că și antrenorul de la Suceava, Doru Iftime, Dumnezeu să-l ierte!, mi-a insuflat această credință că dacă muncești și vii la antrenamente, o să vezi că poți să fii printre cele mai bune.

- Dar...
- În plus, când am plecat la prima competiție, văzusem lotul național cum se pregătea. Și când le vedeam acolo în ring pe toate, cum făceau box cu umbra, cum se antrenau... Era alt nivel. Și zic: "Wow, acolo vreau să fiu!". Atunci când vezi că se poate mai sus, simțeam dorința aia, vreau să ajung acolo, mai sus. Și asta m-a făcut să fac, să vreau mai mult.

- Acum, uitându-te în urmă, dacă n-ar fi fost boxul, ce ai fi făcut? Ți-ai pus vreodată problema asta?
- Da, când am terminat clasa a XII-a, chiar dacă făceam box, nu știam la ce nivel voi ajunge, ce se va întâmpla cu mine, și am aplicat pentru asistent medical.

- Serios?!
- Mi-a plăcut foarte mult partea de a lucra cu oamenii, de a ajuta oamenii, de a-i sprijini. Mi-a plăcut partea de a înțelege corpul uman și toate lucrurile astea. Eu am fost și la un liceu cu profil chimie-biologie și mi-a plăcut întotdeauna partea asta. Am simțit o atracție. Și am zis că vreau să devin asistentă.

- Și ai renunțat...
- Așa mă vedeam eu atunci. Bineînțeles, un an mai târziu am renunțat la școală pentru că am luat hotărârea să vin în București ca să continui cu sportul. Dar cred că m-aș fi dus tot pe sport dacă mi-aș fi permis să mă întrețin sau să mă descurc cât de cât pentru a trăi. Dacă n-aș fi fost nevoită să îmi câștig pâinea, să fiu nevoită să muncesc orice altceva, aș fi făcut sport. Eu oricum am făcut sport și gratis în primii ani. Adică nu am câștigat nimic. Făceam sport nu pentru a câștiga, ci pentru că îmi plăcea.

- Deci dacă nu era sportul, te făceai asistentă medicală și dacă nu era boxul, probabil te făceai fotbalistă.
- Da. Dacă n-aș fi practicat boxul de performanță în anii trecuți, adică până la 23-24 de ani, și aș fi întâlnit fotbalul la 24 de ani, probabil m-aș fi apucat de fotbal oricum.

- Dar de unde ai avut pasiunea pentru fotbal?
- Nu știu, eu am o familie numeroasă. Suntem opt frați și tatăl meu a jucat fotbal în copilărie. Probabil că moștenesc de la el. De fapt, nu probabil, sigur. El este un pasionat de fotbal și juca cu noi, făceam echipe, noi jucam între noi. Și am jucat în copilărie, jucam foarte mult fotbal. Am crescut la țară, nu aveam jucării, nu aveam...

- Așa e, da. Ai dreptate.
- Noi am avut televizor color, nu știu, mult, mult mai târziu. Cred că deja plecasem la liceu. Aveam un televizor alb-negru. Adică nu puteai să te uiți decât duminica dimineața la desene animate, Mickey Mouse, ce era atunci, și se mai uitau părinții seara la știri. Adică nu aveam prea multe posibilități. Și atunci ne jucam. În afară de jocurile copilăriei, era fotbalul și apoi la școală mai jucam handbal, tenis, șah, îmi plăcea foarte mult. Eu am practicat și handbalul patru ani, tenis de masă foarte mult... Tatăl meu m-a învățat șah încă din clasa I. Adică învățam lucrurile astea pentru că nu aveam alternative și sunt foarte recunoscătoare pentru treaba asta.

- Mai ales când ne uităm acum câte distracții au copiii din ziua de azi. Și uite avantajul de a fi mulți frați. Făceați echipe între voi. Urmăreați fotbalul?
- Da! Păi, când era despre fotbal, eram toți acolo. Tatăl meu urmărea tot ce însemna fotbal când era acasă și noi pe lângă el. Cumva, ce vezi în familie aia faci și tu. Iar pe partea de sport tata a fost un pasionat de mic. Adică și când erau Jocurile Olimpice, doar așa am prins dragul ăsta de a fi acolo. Pe timp de vară, când erau Jocurile Olimpice, când se televiza pe TVR1, eram... Nu ne desprindea nimeni de acolo. La toate sporturile, acolo am văzut că există și alt sport, există și altceva.

- La fotbal aveați niște jucători preferați, niște echipe preferate pe care le urmăreați?
- Da, făceam colecție, erau gumele alea cu fotbaliști. Adică eram la școală, mă certam cu băieții pe fotbaliști. Țin minte, îmi plăcea atunci, de la Rapid, Mugurel Buga. Eram fană. Mai era Bănel Nicoliță de la Steaua, pe vremea aia, când eram eu mică, când urmăream fotbal foarte mult.

„Am crescut la țară, am muncit pământul. Aveam cal, vacă, porci, găini, nu știu... Ne trezeam la cinci dimineața să mergem la prășit”

- Cum a fost copilăria ta? Mi-ai spus că vă jucați, dar vă mai și chinuiau un pic părinții voștri? Vă mai trimiteau și la muncă?
- Da, foarte mult. Păi, mai întâi munceai ca să poți să te joci. Am avut animale, am avut pământ... Ca să mă lase seara să ies la fotbal, când ne strângeam cu toții, treceau și pe la mine pe la poartă fiecare și ne adunam undeva să jucăm fotbal, aveam de îndeplinit niște sarcini și am muncit foarte mult.

- Nu era așa ușor.
- Copilăria mea a fost una normală de la țară. Eu cred că toți cei care cresc la țară muncesc și pământul sau fac lucruri în gospodărie. Aveam cal, vacă, porci, găini, nu știu... Adică ne trezeam la cinci dimineața să mergem la prășit. Ne întorceam la prânz, când era soarele ăla, mama făcea mâncare, noi jucam fotbal. După-amiază, iar. Adică cam așa erau zilele de vară. Nu era să stai la televizor, la calculator, la telefon. Nu aveam. Era cu muncă.

- Cât te-au ajutat apoi experiențele astea în ceea ce a urmat pentru tine în sport? Mă gândesc că ai avut o disciplină și de acasă deja.
- Nu știu, cred că a fost ceva în mine încă de mică. Mi-aduc aminte că noi aveam fântână, era la o distanță destul de mare de casă și trebuia să urci o pantă după care să mergi, așa, drept. Și trebuia să cărăm în fiecare zi apă de acolo, ca să udăm în grădină și pentru ce aveam nevoie acasă.

- Zilnic!
- Și la un moment dat noi ne mai certam între noi. „Du-te tu, du-te tu!”, mama țipa când în stânga, când în dreapta, că nu e ușor să ai opt copii. Până când, la un moment dat, eram un pic mai măricică, prin generală, deja începuse să îmi placă sportul, făceam flotări, îmi plăcea să fac tracțiuni, nu știu de unde, dar îmi plăcea chestia asta.

- Așa.
- Și mă gândeam că dacă merg să car apă, eu pot să fac mușchi și o să fiu mai puternică. Mergeam să fac anumite treburi și credeam în mintea mea și îmi spuneam în mintea mea că o să fiu foarte puternică. Deja mă uitam la fotbal, la tot felul de sporturi, mă uitam la meciurile de box, deși eu nu mă gândeam că o să fac vreodată box.

- La ce te uitai?
- Îi urmăream pe Doroftei, pe Bute, ce sportivi erau atunci. Ne trezeam la 4 dimineața când erau galele. Și credeam că o să fiu mai puternică, adică tot ce făceam știam cumva că o să mă ajute pe mine, pentru că eu am simțit încă din clasa a V-a că vreau după ce termin clasa a VIII-a să plec de acolo.

- De ce?
- Nu știu de ce, dar am vrut să plec de acolo. Nu a fost ușor, pentru că, poate pare că am avut o copilărie mișto, dar au fost foarte multe lipsuri. Să trăiești și într-o familie cu opt frați, cu tata care lucra cu ziua, sau cum prindea el munca, și mama casnică.

- Așa este.
- A fost foarte greu să creștem toți, dar ne-am crescut unii pe alții, am muncit și clar că am vrut să fiu mai mult de atât, să reușesc în viață ca să pot să-i ajut și pe ei. Și am simțit dorința asta de a pleca și atunci tot ce făceam acolo, mai târziu la școală, știam că mă ajută să plec mai departe, să reușesc în viață.

- Și pe la 14 ani ai plecat de acasă. Cum a fost despărțirea de casă?
- A fost greu. Greu! Cel puțin clasa a IX-a a fost extrem de grea, pentru că nu aveam bani să stau în chirie, am stat o lună-două, m-a dat afară din chirie, după aia am făcut naveta, mergeam câte 8 km în fiecare seară pe jos până acasă. După am stat în internat... Nici acolo nu reușeam să plătesc internatul la timp și, țin minte, mă trezeam dimineața și mă duceam în parc să-mi fac temele, eu învățam după-amiaza, ca să nu mă întâlnesc cu schimbul de pedagogi, ca să îmi ceară banii, să-mi spună că trebuie să plătesc.

- Pfff. Te ascundeai practic.
- Mă duceam, îmi făceam temele în parc, veneam la prânz la școală, intram la școală, terminam seara, se schimba pedagogul și atunci nu mai aveam probleme și dimineața repetam treaba asta, ca să stau cât mai mult. A fost foarte greu, dar am zis că dacă trec de clasa a IX-a, în vacanța dintre a IX-a și a X-a merg la muncă și o să-mi strâng bani și o să reușesc în a X-a.

- Și?
- S-a întâmplat, am terminat clasa a IX-a, dar nu puteam să-mi găsesc de muncă, pentru că eu aveam abia 15 ani, nimeni nu mă angaja. Eu mă duceam în Suceava, am aplicat la foarte multe chestii, dar fiind foarte mică, nu puteam...

- Și ce-ai făcut?
- Așa că am lucrat în vara aia la țară, cu ziua, mi-am strâns niște bani, m-au ajutat și ai mei, îmi mai dădeau și frații mei și mi-am strâns niște bani ca să pot să stau primele luni. După am stat la o gazdă pe care o ajutam la treabă ca să mă scadă de la cheltuieli, făceam tot felul de chestii ca să pot să rezist.

- Până când?
- Asta până în clasa a XI-a, când am întâlnit boxul. La câteva luni, luasem prima medalie și după mi-a spus antrenorul: "Uite, pentru că ai luat medalia asta o să primești o indemnizație de 300 de lei". Am zis: "Wow, nu pot să cred că fac ce-mi place și câștig și bani!". Și atunci mi-a fost mai ușor cu alocația și cu acea indemnizație să-mi plătesc chiria și să pot să termin școala.

- Te-ai descurcat până la acea vârstă cu greu, dar ai reușit și iată-te aici.
- Da, dar am zis că nu renunț orice ar fi. Mi-aduc aminte că în clasa a IX-a, am stat două săptămâni acasă, că nu aveam unde să stau efectiv în oraș ca să merg la școală și o suna diriginta pe mama: "Ce face fata dumneavoastră, se lasă de școală?". Pentru că îmi știa cumva situația, că e mai grea, și mama îi zicea: "Nu, nu". Îi ziceam eu: "Spune-i că sunt bolnavă, că am nu știu ce boală, dar eu o să vin". Tatăl meu lucra în deplasare pe la București și nu venea acasă, nu aveam bani, a fost foarte greu. Și am zis lasă, chiar dacă lipsesc o lună, eu învăț acasă, eu tot merg la școală. Nu vreau să renunț sub nicio formă la școală.

„L-am bătut pe un băiat la fotbal și-a venit cu gașca! «Mamă, ați văzut-o pe țăranca aia de la voi din clasă ce i-a spart buza?»”

- După ce te-ai apucat de box, colegii cum te-au privit? Ce spuneau?
- Fiind un copil mai sărac, neavând posibilități financiare, poate că am fost nevoită să mă impun într-un fel, în fața colegilor, poate uneori și în fața profesorilor, pentru că se cereau foarte multe...

- Adică?
- Îți dau un exemplu ca să vezi la ce mă refer: "Xeroxați nu știu ce pentru la școală", știi? Și nu aveam întotdeauna bani. Zicem: "Dar nu pot să citesc sau să iau asta?". "Nu, fiecare trebuie să aibă!". Pe mine m-a ajutat colega de bancă, a fost prietena mea cea mai bună, Lavinia, Doamne!, îi mulțumesc și acum. A fost un super-om în viața mea. Și nu-mi plăceau chestiile astea când te obligau sau "Trebuie să iei revista cutare ca să..." nu știu ce.

- Pentru că lipseau banii.
- Nu aveam bani și atunci mă mai luam uneori cu ei în gură, dar da, am fost o fire un pic mai agresivă. Până să fac box, am avut și eu un conflict în care am fost nevoită să reacționez, să dau un pumn.

- Serios?!
- După care toată lumea spunea: "Mamă, ați văzut-o pe țăranca aia de la voi din clasa ce i-a spart buza". Mie îmi părea rău, eu mă simțeam prost, dar toată lumea se ferea de mine ca și cum eu m-aș fi bătut dacă ieșeam din clasă. Dar nu eram genul și îmi părea foarte rău, însă am fost nevoită... Când te atacă cineva, știi? O reacție din asta a fost... După am început boxul și lumea credea că eu o să fiu și mai agresivă, dar eu nu mai aveam nicio treabă, pentru că eu aveam unde să mă antrenez și de când am început să practic boxul, nu am mai avut conflicte. N-am mai dat un pumn în afara ringului.

- Chiar voiam să te întreb dacă ai bătut și băieți în afara ringului.
- Până să fac box, da, la fotbal.

- Cum s-a întâmplat?
- Țin minte că jucam fotbal pe terenul de la școală și era un băiat, el era puțin mai vedetă, ca să zic așa, nu știu, era cunoscut pentru nu știu ce făcea el și nu-i plăcea la fotbal. Eu mă descurcam cu băieții, aveam o echipă de băieți cu care jucam frecvent și ne înțelegeam foarte bine, jucam foarte bine. Iar acel tip a venit la mine că nu știu ce am făcut. Și eu, pac! Stai ușor, ce dacă sunt fată?

- Și după aceea ce a făcut?
- El și-a sunat prietenii și a venit o gașcă de băieți. Noi n-am fugit de acolo, am zis: "Ce să-mi facă? Sunt fată, el m-a provocat". Și eu n-am plecat și a venit o gașcă de băieți și au zis "Cine?". "Ea!". Și ăia au zis: "Cum adică ea? Păi, tu ne-ai chemat că te-a bătut o fată?". Și a fost foarte jenant.

- Pentru el.
- Eu nu aveam nicio treabă. Ce să îmi facă? Îmi dă una. Asta e! Mare lucru. Până la urmă, am învățat cumva că unele chestii trebuie să ți le asumi, nu trebuie să fugi de ele, să le înfrunți, știi? Asta e. Dacă e să ți-o iei, ți-o iei, știi? Dar cumva când tu știi că nu e vina ta sau nu ai căutat tu chestii ca să te afirmi sau nu știu ce... Am fost nevoită pentru că a intrat tare, ne-am contrat și... stai ușor că nu e loc!

Lăcrămioara Perijoc: „Am căzut de pe sobă într-un cuțit, mi-au crăpat splina, vezica urinară și rectul. Șanse foarte mici să mai supraviețuiesc”

- Lăcrămioara, ești o persoană foarte pozitivă, în ciuda tot ceea ce ai trăit. La trei ani ai avut un accident și doctorii îți dădeau 10% șanse să supraviețuiești...
- Am avut un accident, am căzut de pe sobă într-un cuțit, mi-au crăpat splina, vezica urinară și rectul. Am o fisură de vezică urinară și rect. Am ajuns în stare gravă la spital și da, într-adevăr...

- Și medicii?
- Nu aveam șanse! Mi s-a scurs foarte mult sânge și mi s-au făcut transfuzii, adică șanse foarte mici să mai supraviețuiesc. Îmi povestește mama și acum, cu lacrimi în ochi îmi spune: "Când te-au băgat la reanimare, a ieșit doctorul și mi-a spus: «Doamnă, coborâți că este o biserică și rugați-vă, doar așa poate fata dumneavoastră să mai supraviețuiască, pentru că șansele sunt foarte mici»".

- Momente extrem de grele...
- Și mi-a zis mama că s-a dus acolo, a întâlnit un preot, și s-a rugat. Mi-a spus că a durat foarte mult timp până am deschis ochii și ea stătea în ușa salonului, acolo. Nu avea voie să intre, dar se ruga ca eu să deschid ochii. Atunci când am deschis ochii, după nu știu cât timp, a fost șoc pentru ea. Nu se gândea că mai pot să revin. Mama e eroul meu oricum!

- Cum te-a lăsat apoi să mergi la box sau să mai faci năzbâtii?
- Pentru ea a fost foarte greu. Foarte greu, pentru că mă ținea din scurt. Eu nu am mers la grădiniță din cauză că am avut o operație pe toată zona abdomenului. Îi era frică dacă o să cad, dacă copiii mă lovesc. Și m-au lăsat doar, așa, să văd cum este. Îl aveam pe frate-miu care era un pic mai mare, în ultimul an la grădiniță, și eu aveam 4-5 anișori. Eu am început cu frate-miu să închidem copiii în dulap, să facem tot felul de năzbâtii și atunci a zis: "Nu e de tine grădinița, stai acasă!".

- Ha, ha, ha!
- Mama m-a învățat tot ce a trebuit să știu până în clasa I. Știam tabla înmulțirii, adunări, să scriu, să citesc, adică știam tot, pentru că eu altceva nu aveam de făcut decât să stau acasă. Mama începea caiete întregi cu liniuțe, litere mai târziu, cuvinte, îmi dădea să citesc și ea mergea la treabă. Și când venea mă asculta. Noi în gimnaziu făceam câte două clase într-o clasă. I cu a III-a, a II-a cu a IV-a. Și eu eram în clasa I și îmi plăcea ce făceau cei din clasa a III-a. La școală chiar mă plictiseam, pentru că deja știam foarte multe lucruri. Și cred că a fost un beneficiu. Eu așa l-am văzut întotdeauna.

- Ai fost mai protejată...
- Pentru că am fost operată și am avut toată treaba asta, eu nu am fost niciodată lovită în copilărie, adică părinții mei să mă bată sau să fie agresivi cu mine. Că orice părinte tot îl mai ciupește un pic pe copil.

- Da.
- Țin minte, am făcut odată o prostie cu frații mei, am fugit noi să facem o vânătoare de vulpi, o chestie, ceva foarte periculos, cu foc, nu știu ce, dar eram mici. Și după ce tata i-a luat pe frații mei un pic la ciufulit, a vrut să dea și în mine. Dar mama, îmi aduc aminte, a țipat: "Nu da în ea că e operată!". M-am simțit protejată.

- Dar trecuse mult timp...
- Da, dar mama încă își făcea griji. Și după, când m-am dus la școală, îi era frică. Zicea să-mi scoată scutire, să nu alerg, să nu joc fotbal, să nu îmi iau vreo minge... "Hai, mama, că nu îmi iau, că nu stau în poartă". După, când a auzit că merg la box: "Și dacă îți iei vreun pumn, ce faci? Dacă îți crapă operația, ce se întâmplă?". După atâția ani, ce să mai crape? Avea ea chestia asta.

- Dar ea a venit vreodată la meciurile tale?
- Înainte de Jocurile Olimpice, am avut niște sparring-uri la sală și doar acolo a văzut. Un meci oficial nu a văzut live.

- Oricum, relativ târziu, nu?
- Foarte târziu, da. Eu, după ce am plecat la 18 ani din Suceava, s-au cam răcit lucrurile cu ai mei. M-am desprins și mi-am dedicat o parte din ani foarte mult să muncesc și să fac o carieră din ceea ce eu am ales. Iar acum, recent, de doi ani aproape, mama s-a mutat la București la mine și știe mai multe despre mine. Până atunci, despre foarte multe perioade grele prin care am trecut ai mei nu prea au știut și nici în ce a constat sportul ăsta. Acum, când vede mama accidentările de care am parte, durerile și toate astea, își dă seama că n-a fost ușor să fiu ceea ce sunt astăzi.

„Antrenorii mei, soții Lăcătuș, au fost pentru o bună perioadă principala familie. Ei vor fi familia mea pe viață”

- Ai plecat să faci performanță și ți-a ieșit, pentru că, iată, ajungem la anul 2019, când ai obținut medalia de campioană europeană.
- Da, a fost cea mai bună medalie și cea mai strălucitoare medalie din cariera mea fiindcă e singura medalie de aur la o competiție internațională.

- Cum a fost pentru tine atunci? Ce ai simțit?
- Au fost mai multe momente de bucurie, pentru că a venit după foarte mulți ani de muncă, foarte mulți ani de muncă, eșecuri, perioade grele. Reamintesc aici perioada în care am stat la antrenorii mei acasă, vreo trei ani și ceva, adică o perioadă iarăși foarte grea. Au fost anii în care, în afară de antrenorii mei, cred că nu credea nimeni că voi reuși vreodată să fac o asemenea performanță. Bineînțeles, m-am bucurat enorm. Enorm de mult m-am bucurat pentru acea medalie.

- Ce ai simțit atunci când ai urcat pe podium și ți-a cântat imnul?
- Mi-au trecut prin minte imagini de când eram copil și mă vedeam prin casă cântând. Mă trezeam dimineața și la 7:00 era "Deșteaptă-te, române!" la televizor, iar eu cântam. Și tot timpul am simțit chestia că o să fie cumva pentru mine. Când vezi că cântă pentru alt sportiv, te uiți și... Dar știam că la un moment dat o să cânte pentru mine. Atunci când a cântat pentru mine, cred că atât de emoționată am fost încât nici nu mi-am dat seama dacă mă bucur sau ce simt. Au fost, așa, câteva momente în care nu am conștientizat. După mă uitam la videoclipuri, la poze cu mine și ziceam: "Wow, am fost acolo!". Parcă nu pot să-mi aduc aminte exact momentul ăla cum a fost.

- Este singura ta medalie de aur și știu că anul trecut ai fost protagonista unei campanii prin care ai donat-o. Nu te-a durut un pic sufletul să renunți la ea?
- Deloc, deloc. Pentru că ce e viața dacă nu poți să faci bine prin ceea ce tu faci? Și e o medalie, eu am trăit ceva, o experiență, eu am devenit cineva în drumul ăla pentru medalie și pentru mine asta contează, ce am devenit eu până acolo. Medalia e doar un simbol, doar încoronează munca mea de până acolo. Și mai ales că a fost o cauză pentru care eu am simțit că pot să fac asta și am făcut-o cu tot dragul și aș face-o din nou dacă aș avea posibilitatea să mai donez o medalie. Nu am niciun regret.

- În 2022 ai devenit vicecampioană mondială.
- Pentru mine argintul de la Mondiale e ca un aur, pentru că a fost o finală în care eu m-am simțit câștigătoare și ar fi trebuit să fie aur, dar până la urmă, na, unele lucruri așa trebuie să fie.

- Deci simți că ai fi putut să câștigi aurul...
- Da, dacă ar fi fost un arbitraj mult mai corect, pentru că cine a văzut meciul a văzut ce s-a întâmplat acolo.

- Apoi ai obținut și argintul la Campionatul European.
- Medalii importante pentru mine. Sunt ani de muncă în spate, nu au venit, așa, pur și simplu, să se nimerească să fac performanța asta. Și sunt mulțumită de fiecare rezultat în parte.

- Boxul este un sport individual, dar în spatele acestor medalii au fost și antrenorii tăi, soții Lăcătuș, pe care îi consideri ca pe o a doua familie, nu?
- Da, ei cred că au fost pentru o bună perioadă principala familie, pentru că cred că familie sunt cei cu care tu trăiești zi de zi, cei care îți văd fiecare stare. Adică, OK, eu am crescut până la 14 ani alături de ai mei, sunt familia mea, ei vor fi familia mea pe viață, dar după, când m-am desprins și m-am mutat în alte medii, i-am considerat familie pe cei cu care eu am împărțit atâția ani și cu care am mâncat la masă, care m-au văzut când am fost fericită, când am fost tristă, când nu mai puteam, în toate stările. Și pentru mine chiar sunt o familie.

- Dacă ar fi să alegi un singur lucru extrasportiv pe care l-ai învățat de la ei, care ar fi acela?
- Sunt multe, multe. Mai ales în primii ani, antrenorul meu a fost chiar un mentor, pentru că am învățat foarte multe lucruri de la el.

- Și ce te-a învățat.
- Aveau un fel al lor de a trăi, de a gândi, de a aborda lucrurile. Cumva știau că dacă muncesc sau își fac treaba, merg și își urmează cursul la ceea ce ei fac, rezultatele vor veni. Pentru că noi mergeam, ne antrenam, ei știau, trebuie să mergem la sală, trebuie să facem asta, să facem asta, o să vedeți că performanțele vin.

- Totul era calculat.
- Și cumva a ajuns să îmi insufle chestia asta, încât am zis că eu dacă fac și îmi repet rutina asta, într-un final, o să obțin ceea ce îmi doresc. Și cu asta am rămas de la ei și acum. Știu că dacă urmezi niște pași, o să vină și rezultatul ăla. Trebuie doar să fii consecvent și să faci treaba asta. Sunt multe, multe lucruri pe care le-am învățat de la ei și m-au format.

- Ca om, în primul rând.
- Ca om, da. În primul rând, ca om. Pentru că poveștile doamnei antrenoare, experiențele ei pe care ni le povestea când stăteam la ei... Stătea și Claudia Nechita cu mine. Și tot ce ne povestea ea mi-a dat energia aia și dorința și curiozitatea aia să obțin și eu. "O să vedeți voi când o să fiți la Jocuri. Nu aveți cum să simțiți ce am simțit eu acolo. Trebuie să ajungeți acolo ca să vedeți ce este".

- Punea o presiune pozitivă, cumva.
- Asta ne făcea să ne dorim. Bă, dar ce este dacă ajungi acolo? Cum este? Și uite a fost Claudia și după am fost eu și, într-adevăr, nu poți să explici ce trăiești acolo, că mulți întreabă cum a fost experiența de la Jocuri. A fost diferit pentru mine și pentru fiecare este diferit și este minunat să fie așa.

Lăcrămioara Perijoc: „Primul meu antrenor a murit lângă mine în sală... A fost un șoc! Mergeam pe stradă și vorbeam singură”

- Știm că este un subiect destul de sensibil pentru tine. Primul tău antrenor, Doru Iftime, s-a stins din viață lângă tine în sala de box.
- Cred că fiecare rezultat pe care l-am obținut, în sufletul meu, i l-am dedicat lui. Pentru că dacă nu ar fi fost el, eu nu aș fi fost astăzi în sportul acesta. El mi-a pus prima dată mănușile în mâini, el mi-a deschis această cale, el mi-a alimentat acea dorință de a face performanță, de a reuși, de a ajunge cât mai sus. Pentru că el mi-a spus, încă din primele luni, când mergeam la antrenament: "Lăcră, dacă vreodată primești vreo ofertă de la alt club să mergi, eu îți dau drumul cu inima deschisă pentru că tu poți să faci performanță, iar aici, în Suceava, nu ai ce să faci, că nu ai susținere". Credea în mine și vedea că pot să ajung mult mai sus. Și da, sunt foarte recunoscătoare. Are un loc aparte în sufletul meu.

- A rămas cu tine acel episod?
- Da. Păi, s-a întâmplat în timp ce făcea cu mine antrenament. Abia făcusem 18 ani, în rest erau doar copii acolo. A fost un șoc, adică pentru mine chiar a fost un șoc. În momentul în care au venit medicii, l-au resuscitat și după vreo oră și ceva, când au anunțat decesul, eram pe hol și am simțit pur și simplu că tavanul m-a turtit. Eram la pământ. A fost foarte dureros.

- Mda... O tragedie!
- Mergeam pe stradă și vorbeam singură. Venisem la lot, nu puteam să dorm, îmi dăduse doamna doctor de la lot niște somnifere. Nu aveau niciun efect.

- Dar...
- Aveam doar... pur și simplu aveam o motivație să mă antrenez cum nu cred că am mai simțit vreodată. Puteam să mă antrenez non-stop și simțeam că nu obosesc. Nu pot să-mi explic fenomenul, nu mă pricep, dar chiar asta simțeam. Și a trecut greu, dar a trecut. Probabil m-au ajutat și oamenii pe care i-am avut lângă mine. Am și vrut să trec, să devin mai puternică, să învăț ceva din treaba aia și să continui viața, pentru că, până la urmă, lucrurile se întâmplă, dar trebuie să treci mai departe și să mergi înainte, nu ai ce să faci.

- Cu siguranță a fost unul dintre cele mai dificile momente pentru tine, din punct de vedere emoțional. Ca sportiv care a fost cel mai dificil moment din cariera ta?
- Cea de-a doua operație. A fost foarte dureros, pentru că a venit după un succes, când am ieșit campioană europeană. Mi-am dorit să mă calific la Jocurile Olimpice de la Tokyo, nu am reușit și a venit acea accidentare, care n-a fost ușoară. O operație care m-a ținut șase săptămâni să nu calc pe picior, adică pentru mine, care sunt o fire foarte activă, să stai șase săptămâni cu piciorul în sus și să nu te miști, să mergi în cârje, să-ți aducă cineva mâncarea, să nu poți să faci nimic...

- Dificil...
- Bine mergeam la sală, stăteam în cârje, făceam antrenamente, făceam în cameră cu bandă, lucram, nu puteam să stau chiar degeaba, poate că m-a și ajutat lucrul ăsta, dar a fost foarte dificil. După care, șase luni de recuperare, în care a trebuit să o iau pas cu pas.

- Cum a fost?
- Cea mai grea luptă a fost cu mintea mea, să accept în primul rând că sunt accidentată, să accept că am o operație, să accept că am o problemă, să accept că nu pot să mai practic sportul ăsta o perioadă și toate lucrurile astea. Și cred că atunci a fost cea mai mare luptă cu mintea mea și cea mai mare evoluție a mea, din punctul de vedere al mentalului, al gândirii mele. De atunci m-am schimbat foarte mult în felul cum am văzut sportul și cum îl văd și acum.

- Tot atunci ai găsit și chemarea asta către zona de mental coaching. Ai și o diplomă în domeniu.
- Nu atunci, dar mai târziu am început să aprofundez partea asta de psihologie, de cum funcționează mintea, de ce gândim uneori așa și nu gândim altfel. De ce reacționăm așa, ce convingere am, pentru că cred că acolo a fost cea mai mare luptă a mea în perioada aia.

- Și?
- Mi-am dat seama ce cred, ce credeam despre mine, pentru că o convingere de care mi-am dat seama rapid a fost că mie nu mi se poate întâmpla. Eu sunt o sportivă căreia îi place sportul, adică cât timp îți place și ești pasionat te gândești "mie nu mi se poate întâmpla să mă accidentez, de ce mie?".

- Și se poate.
- Da ți se poate întâmpla dacă nu ai grijă la corpul tău, nu ai grijă la cum te antrenezi și la multe alte aspecte, ți se poate întâmpla și ție, oricui i se poate întâmpla. Nu trebuie să fii doar pasionat ca să nu ți se întâmple. Și multe, multe alte convingeri la care atunci am început să lucrez. După care am început să citesc mai mult, să ascult oameni care m-au inspirat și da, mi-am găsit partea asta.

- Deci a avut loc o schimbare importantă pentru tine.
- Mi-am dat seama că atunci când aveam discuții cu alți sportivi, puteam să-i ajut prin faptul că le puneam întrebări. Eu am început cu a-mi pune mie întrebări. Mi-aduc aminte, prin 2017, cred că atunci am început procesul meu de a-mi pune întrebări, de autocoaching. Și asta mă ajută, să pun întrebări și să-i ajut și pe ceilalți să-și descopere "de ce"-ul lor, de ce li se întâmplă, de ce merg lucrurile așa și nu altfel.

„Nu pot să mă gândesc la Jocurile Olimpice de la Los Angeles! Corpul meu nu mai este același”

- La Jocurile Olimpice de la Paris ai plecat cu foarte mare încredere. Ai fost eliminată în "optimi". Ce s-a întâmplat acolo?
- Pffff! E o perioadă cu foarte multe lecții pe care le-am învățat acolo. M-am simțit pregătită din punct de vedere fizic. Și mental, deși doamna antrenoare spunea: "Știi, tu chiar dacă vrei să pari că nu ai presiune, ea se simte acolo și tu o simți cumva, dar nu poți să o descrii".

- Și cum era?
- Eu spuneam și aveam impresia că chiar așa este, că eu nu simt presiune. Adică mi-e OK, eu chiar mă bucuram de fiecare antrenament, mie îmi plăcea ce făceam. Și când am ajuns acolo, în prima săptămână, mă simțeam foarte bine pregătită. Simțeam că sunt în vârful ăla de formă, abia așteptam să concurez. Doar că a trebuit să mai stau încă o săptămână și toată săptămâna aia am început să scad, ceva mi se întâmpla în corp, nu înțelegeam exact.

- Niște etape?
- Corpul când se pregătește ajunge într-o formă, după scazi și toate lucrurile astea. Și simțeam că nu mă mai regăsesc, începeam să devin cea mai iritată mental. Așteptam să se întâmple cât mai repede, nu mai puteam să gestionez toată treaba asta. Dar am încercat să trag de mine, să mă recalibrez și să duc meciul cum a trebuit.

- Asta crezi că te-a dereglat un pic?
- Lucrurile nu au fost în favoarea mea, n-am putut să fiu cea mai bună versiune a mea atunci. Așa a fost să fie, a trebuit poate să învăț niște lecții. Simți cumva după tragerea la sorți, când îți vezi culoarul, știi ce poți și atunci dacă nu ai puterea să gestionezi toată treaba aia, te cam...

- Riști să te demoralizezi?
- Da, eu știam, am simțit că am un culoar foarte bun. Nu voiam să ratez culoarul pe care îl am, aveam încredere în ce făceam eu, dar nu voiam să fac lucrurile greșit, voiam să am control la tot, dar n-am știut să mă și las, să mă și bucur de treaba asta. Am zis că e șansa mea, știi? Da, este șansa ta, dar șansa ta este să devii o versiune mai bună a ta, nu să te autosabotezi.

- Și acum te pregătești pentru Los Angeles?
- Încă nu pot să mă gândesc atât de departe. De fapt, să fiu sinceră, undeva în colțul minții mele este Los Angeles, dar nu e cu presiune. Nu este cu presiune, pentru că sunt foarte atentă la revenirea mea, din punct de vedere fizic. E o revenire grea, simt că corpul meu nu mai este același ca acum 5 ani sau, nu știu, acum 10 ani.

- Corect, da.
- Și cumva trebuie să accept chestia asta. Mă simt bine din punctul de vedere a ceea ce dețin eu din box, toate lecțiile pe care le-am învățat și toată treaba asta. Dar trebuie să te ajute și corpul, că nu e suficient doar să vrei tu, din punct de vedere mental. Așa că îi dau timp corpului să se refacă, să fie bine și dacă Dumnezeu îmi îngăduie să mai merg la Jocurile Olimpice, eu sunt dispusă să fac tot ce depinde de mine.

- Spui că acum nu e cu presiune, dar la Paris a fost?
- Da, m-am calificat cu un an înainte. Când tu ești calificat cu un an înainte, știi că, băi, ajungi acolo, adică ai un an să te pregătești. Și da, lucrurile au mers foarte bine. 2023 s-a terminat bine, am făcut pregătiri, tot ce am avut. Am început 2024 și deja începeam să simt presiune.

- De ce?
- Și nu că simțeam presiune, problema era că am început anul cu accidentare. Am alunecat, mă durea piciorul, aveam probleme cu piciorul. Mă recuperasem, începeam să fiu din ce în ce mai bine. După care, la un sparring, mi s-a făcut un hematom pe piept de nu puteam să mișc braț, umăr, nimic.

- Alte dureri.
- După am mai avut iarăși nu știu ce accidentare. După am ieșit vicecampioană europeană, după care iarăși o accidentare. Cumva Dumnezeu îmi dădea un boost din ăsta, zicea: "O, ești foarte tare, ești strong!". Câștigasem un turneu, iarăși o accidentare, iarăși o competiție, iarăși... Și am mers doar așa în chestii din astea și asta mă epuizase.

- Așa e, da.
- Ziceam: "Sper să nu mi se întâmple" și începi să lupți cu mintea ta, să nu gândească că se întâmplă și apar tot felul de lupte din astea mentale, care, de fapt, sunt mai grele, alea te epuizează, acolo trebuie să duci, acolo e lupta adevărată. Că așa, în ring, tu știi, te urci și îți faci treaba. Dar până la ring e o luptă imensă care nu se vede. Te lupți cu accidentări, cu eșecuri, cu gânduri, cu tot felul de chestii.

- Faptul că ai fost singura româncă de la box a contat în vreun fel?
- Sincer, mi-aș fi dorit să fim mai multe fete, pentru că e altceva când dai un cadru mai mare. Eu am avut noroc că a fost Claudia ca sparring-partner, dar nici ea nu încerca să mă preseze pentru că vedea cum mă simt iritată. Era acolo, în antrenament, nu eram singură, nu băteam singură saci sau așa.

- Da.
- Am simțit-o acolo prezentă și chiar m-a ajutat enorm de mult. Îi sunt foarte recunoscătoare, dar dacă am fi concurat mai multe fete sau eram în competiție, lucrurile ar fi stat altfel. Poate m-aș fi bucurat de toată experiența asta, pentru că așa am încercat să mă închid în mine și să mă concentrez doar pe meciul ăla, ceea ce nu a fost chiar benefic.

„Romina Gingașu m-a ajutat mult! O să spun acum pentru prima dată și nu cred că fac o greșeală, sper să nu se supere”

- Înainte de Jocurile Olimpice de la Paris ați avut parte de vizita Rominei Gingașu. Despre ce a fost vorba?
- Fundația ei, Red Women Foundation, este sponsorul nostru, ne ajută în tot procesul de antrenament. De ce ține de pregătire, de competiții, de echipament, de tot ce avem nevoie. Este alături de noi și suntem foarte recunoscătoare pentru susținerea ei. Avem nevoie și noi de cineva puternic lângă noi, care să vadă sacrificiile și efortul pe care noi îl depunem. Iar Romina, poate și pentru pasiunea ei pentru box, pentru faptul că este o femeie cu o inimă de aur, face foarte mult bine, este alături de noi și ne bucurăm că este.

- Cum ți s-a părut ea ca om?
- O să spun acum pentru prima dată și nu cred că fac o greșeală, sper să nu se supere. Anul trecut, spre sfârșit de an, Romina m-a ajutat să merg în Italia să îmi verific piciorul la cea mai tare clinică de recuperare din Bologna. Și am stat la ea. Cred că am cunoscut-o mult mai mult decât ceea ce cred unii sau văd unii, este un super-om și un om cu un suflet mare. Îi sunt foarte recunoscătoare și îi voi fi întotdeauna. E o super-femeie.

- Cum a fost când ai fost la ea? A avut grijă de toate? A fost o gazdă bună?
- Da, foarte atentă la tot. Adică eu mă simțeam așa, nu voiam să o deranjez, dar ea, nu, a fost acolo, de la a mă duce la clinică, a vorbi cu doctorii, a face tot, adică chiar a avut grijă. Și, îți dai seama, e cineva, da? E Romina și să aibă grijă de tine, îți dai seama atunci de modestia ei și că a rămas om și asta contează.

- Da.
- Pentru că în astfel de situații, când e diferență, vezi cum se comportă cu cel de jos, nu cum se comportă cu cel de sus, acolo îți dai seama cât de om este. Iar ea este om, a fost acolo lângă mine din toate punctele de vedere. Am mers cu ea, m-a dus la avion, tot, tot, tot, am mâncat cu ea la masă, am râs, am glumit, am povestit, m-a ascultat, adică toate lucrurile astea și e supertare.

- Ați păstrat legătura, nu?
- Da, noi vorbim, Romina ne ajută în continuare. O să facem și un proiect împreună, ea se ocupa de abuzul domestic prin Fundația ei, iar noi vom ajuta în jur de 40 de femei care au probleme de genul acesta să le pregătim. E un proiect mai amplu, o să se dezvăluie la momentul potrivit despre ce este vorba, e ceva foarte frumos.

Lăcrămioara Perijoc: „Am avut experiențe urâte cu partea de nutriție! Făceam slăbiri groaznice în anii trecuți. Nu știam ce înseamnă să mănânci sănătos”

- Este acest principiu pe care îl vedem și prin filmele americane că la box ajung copiii mai amărâți. Cum este boxul astăzi? Cum îl vezi tu?
- Nu sunt doar copii amărâți. Dar copiii care nu au posibilități financiare foarte mari cred că fac performanțe mai mari decât un copil care are o stabilitate financiară acasă. Pentru că sunt mai motivați, sunt înfometați de performanță, de realizare, de a face treaba asta. În schimb, cei care au un pic de stabilitate, mi se par că sunt un pic mai delăsători, chiar dacă sunt talentați. Sunt sportivi foarte talentați, dar pentru că au confortul acasă, nu sunt dispuși să mai depună acel efort pentru a obține o performanță mare.

- Se poate trăi din box?
- Trăiești din box. Ha, ha, ha. Da, e greu să răspund. Dacă ar fi să fiu sinceră în momentul de față, dacă sunt mulțumită de cât câștig eu din box, răspunsul ar fi nu! Din toate punctele de vedere!

- Tu, care ești în vârf...
- Eu care sunt cea mai bună sportivă din boxul feminin, la ora actuală, prin performanțele mele și fără nicio lipsă de modestie. Vorbim real.

- Așa este, da.
- Sunt campioană europeană, vicemondială, participantă la Jocuri, viceeuropeană. Adică am niște performanțe în ultimii ani, vorbim de ultimii 5-6 ani. Sunt cea mai performantă sportivă de la senioare. Și aș putea spune că nu am parte de ceva diferit. Am un contract la un club și atât.

- Atât?
- Sunt singurii mei bani. Adică nu sunt favorizată să zici "Mamă, ce câștiguri!". Nu! Și real vorbind, în momentul ăsta, cred că 40% din bani îi dau pe partea de recuperare, să mă recuperez de anumite accidentări pe care le-am suferit tot în urma sportului. Dar știi, sunt lucruri pe care unii nu le înțeleg, nu le văd, dar tu le trăiești. Ăsta e adevărul în momentul ăsta.

- Nutriția cât de importantă este? Tu cât de strictă ești?
- Nutriția e foarte importantă. Am avut experiențe urâte cu partea de nutriție.

- Adică?
- Făceam slăbiri groaznice în anii trecuți. Nu știam ce înseamnă să mănânci sănătos, să mănânci echilibrat ca să slăbești. Slăbeam foarte mult. Eu de cele mai multe ori a trebuit să slăbesc ca să merg la o categorie unde pot să dau randament, să pot să fac performanță.

- Am înțeles.
- În 2016 a trebuit să fac 51, erau doar 51, 60 și 75 de kilograme categorie olimpică. Eu a trebuit să mă duc la 51 și stăteam undeva în 60. A trebuit să slăbesc ca să mă duc la o categorie unde pot să fac performanță, că voiam să mă calific la Rio. Așa a fost, am fost la un meci distanță și acolo, dar toate sacrificiile făcute în timp își pun amprenta și atunci, dacă nu faci aceste slăbiri corecte la momentul potrivit, s-ar putea să ai de suferit.

- Normal.
- Și am tot tras așa cu slăbiri din astea până când am început să învăț singură despre nutriție, ce să-mi pun în farfurie, cum să mănânc, pentru că mă săturasem să aud că fructele nu îngrașă, nu bea apă că te îngrași, mănâncă nu știu ce sau nu mânca aia, tot felul de din astea.

- Și?
- Și nu mai știam ce să fac, îmi blocam și corpul și foarte multe, foarte multe lucruri. Așa că am început să învăț și da, acum pot să spun că nutriția face parte din stilul meu de viață, știu ce să-mi pun în farfurie, știu ce să mănânc, adică e altceva.

- Sunt alimente de care te ferești orice ar fi?
- Doar de cele la care am intoleranță, altfel nu. Nu mănânc niște chestii că nu mănânc, că nu fac parte din nimic, adică eu nu mănânc Mc, n-am mâncat decât prin 2012 sau 2013, o dată. Nu mănânc în general fast-food, foarte rar, nu știu, să mănânc așa... Nu mă identific pur și simplu, nu mă identific. În rest, nu mă feresc de nimic, adică îmi gătesc foarte mult acasă, îmi place să îmi gătesc, sunt atentă la ce îmi gătesc.

- Dar este ceva fără de care n-ai putea trăi și nu e neapărat sănătos?
- Sincer, nu. Dulciurile pe care le mănânc sunt dulciurile pe care mi le pregătesc, adică îmi place să gătesc, să fac eu. Mai mănânc și ciocolată, dar foarte rar, adică nu sunt genul care să nu trăiesc o zi fără ciocolată. Nu am o obsesie.

- Înțeleg.
- A, uite, ceva ce îmi place foarte mult, îmi place ghimbirul, adică aș bea ghimbir zilnic, dar nu știu de ce, îmi place pur și simplu, făcut cu apă minerală, e băutura mea favorită. Nu consum sucuri decât foarte rar, când am poftă, adică nu sunt nici eu o sfântă, dar nu am ceva despre care să zic "mamă, nu rezist", nu.

- Ceea ce e foarte bine.
- Încerc să evit în ultima vreme foarte mult dulciurile procesate, tot ce înseamnă să cumpăr, nu știu, biscuiți, cornulețe, napolitane, chestii de genul. Mănânc foarte, foarte rar, pentru că îl am acum și pe cel mic și încerc să fac alegeri cât mai sănătoase. Și nu am în casă punga cu dulciuri sau dulapul cu dulciuri, nu există. Vreau ceva dulce, îmi fac, nu știu, niște brioșe proteice, un chec, o chestie de genul, o plăcintă cu mere sau ceva, dar fac eu în casă.

- Ai văzut că avem atâtea cazuri de doping. Pe tine te ajută cineva în direcția asta să ai grijă la ceea ce consumi?
- Nu. Nu avem pe cineva care să ne spună vezi ce supliment să iei sau ce să faci. Încercăm să consumăm suplimentele care ni se dau de la club sau de la Comitetul Olimpic, sau în funcție de unde primești suplimentele. În rest sunt foarte atentă la ceea ce iau eu extra, adică merg pe recomandări, încerc să caut. M-a ajutat cineva odată cu un sfat, mi-a spus să aleg suplimentele care conțin acea siglă de informare cu testare doping, care sunt testate doping.

- Da.
- Sunt anumite firme care conțin treaba asta și sunt mai safe. Nu ai cumva nicio siguranță, dar încerci să te informezi, să întrebi, plus că avem disponibilitatea asta de a întreba oricând la antidoping, când avem un supliment, dacă e sigur sau nu.

- Dar chiar te poți dopa din greșeală?
- Da, eu cred că poți să te dopezi din greșeală, da! Dacă tu ai luat un supliment care, nu știu, te ajută să îți dea energie și suplimentul ăla e contaminat și e dintr-o firmă care nu... Adică chiar se poate, eu cred.

„Vacanța mea de vis și ceea ce îmi doresc eu, dar cred că mai trebuie să fac încă 10 ani box ca să ajung acolo, e Bali”

- Am văzut că ești activă pe social media și că ai început să faci tot felul de interviuri cu sportivi pe la competiții, pe la evenimente. Cum și când ți-ai descoperit această latură?
- Nu știu dacă neapărat mi-am descoperit-o. Mie îmi place foarte mult oricum să vorbesc, adică probabil v-ați dat seama că vorbesc mult și dacă acum, când am fost Cupa României la mare, nu am putut să concurez și nu am putut să mă antrenez la capacitățile mele maxime, am zis hai să fac ceva creativ. Ceva mișto.

- Reporter.
- Și mi-a venit ideea asta într-o seară. De fapt, a plecat de la ideea de a face acel videoclip cu Claudia în care i-am pus niște întrebări pentru că îmi plăcea mie să văd ce răspunde fără să știe întrebările. După care am văzut că oamenii vor să mai vadă astfel de videoclipuri.

- Le-a plăcut.
- Și după am zis că de ce n-aș putea să fac cu fetele astea care câștigă. Și am văzut că lucrurile chiar au prins. Și ele s-au simțit foarte bine. Și zic că e mișto. Nu știu dacă o să continui sau o să fac foarte mult treaba asta, dar îmi place. Mi-a plăcut.

- Nu vrei să te dezvolți pe zona asta? Să devii creator de conținut?
- Nu știu. Vedem. Mai am câteva idei pe care trebuie să le fac. Îmi place să fac ceea ce simt. Am avut anumite perioade din viața mea în care mi-a plăcut ceva anume și atunci am mers pe partea aia. Cum a fost și partea de coaching.

- Exact.
- Atunci când am simțit că îmi place treaba asta, m-am și dus să fac specializare. Am făcut la Andy Szekely, care este și mentorul meu. Îl știu de foarte mulți ani, îl urmăresc și m-a ajutat foarte mult. Și am făcut acest curs care chiar m-a ajutat. Și o să mă ajute cu siguranță în continuare, pentru că eu aș vrea să mă duc pe partea asta de coaching.

- De mental coaching. Dar nu te-ai gândit și la cariera de antrenor?
- Ba da, cu siguranță. O să fiu și în sala de antrenament o perioadă, pentru că vreau să văd și eu cum mă descurc cu copiii. În perioada asta când am fost la mare, am mai avut unele antrenamente pe care le-am ținut. M-au lăsat antrenorii să țin antrenamente la fete.

- Cum a fost?
- Și văd că mă descurc foarte bine. Fetelor le place. Fac antrenamentele destul de plăcute, zic eu. Și nu doar eu, am văzut că și ele. Și aș vrea să văd, să văd cum merg pe partea asta. Dar nu știu dacă aș putea să rămân toată viața doar făcând asta, că simt că îmi place să mă bucur de mai multe lucruri. Să experimentez mai multe zone.

- În timpul liber ce faci? Ce hobby-uri ai?
- Acum nu prea mai am timp liber, că de când îl am pe ăsta mic, îmi cam ocupă timpul liber. Îmi place foarte mult să citesc. Mai scriu articole, că am și un blog. Acolo îmi place să scriu. Îmi revizuiesc povești, că am foarte multe chestii scrise din trecut despre viața mea sportivă. Și mai scriu câte ceva pe blog. Mai dezvolt anumite idei.

- Interesant, bravo!
- Lucrez pe partea asta. Vreau să fac un blog cu povestea mea mult... Că cine știe, poate urmează vreo carte, nu știm ce o să urmeze.

- Așteptăm!
- Îmi place dimineața, am timpul meu, câteva momente cu mine, să meditez, să gătesc micul dejun, să stau, să citesc câteva pagini în funcție de când se trezește copilul. După care, nu știu, fac antrenament, în cursul zilei mai ies la plimbare. Îmi place să merg și în vacanță, să mă plimb. Îmi place și la munte, și la mare. Îmi plac ambele. Acum, în perioada asta, nu fac foarte multe lucruri, doar mai fac antrenament și recuperare și cam viața de acasă, care e rutină.

- Unde ți-ar plăcea să călătorești?
- Vacanța mea de vis și ceea ce îmi doresc eu, dar cred că mai trebuie să fac încă 10 ani box ca să ajung acolo, e Bali. Glumesc! Dar da, îmi doresc să ajung în Bali. Încă nu îmi permit, dar sunt sigură că o să merg.

- Dacă ar fi să dai un titlu de film sau de carte pentru viața și cariera ta, care ar fi acela?
- Cum s-ar numi viața mea?

- Da!
- Sportul sau boxul, drumul care m-a dus spre mine însămi.

- Frumos.
- Da, pentru că eu consider că tot drumul acesta în sportul de performanță de fapt a fost o cunoaștere a mea. O întoarcere la ceea ce sunt eu cu adevărat, a mă cunoaște mai bine, a mă dezvolta, a-mi da seama ce simt, cine sunt, ce vreau. Pentru mine e chiar o împăcare, adică eu sunt foarte recunoscătoare de tot. Chiar dacă se lasă și cu urmări, le resimți pe final.

- Tot despre cine ești tu cred că sunt și tatuajele tale. Ai unul care îți este cel mai drag?
- Am un tatuaj care mă reprezintă. Am o carte, creierul, niște scări și planetele și scrie cumva "Cunoașterea îți deschide mintea și te conectează cu universul". Toate mă reprezintă, dar acesta e un tatuaj cu o poveste.

„Lumea aș vrea să mă țină minte ca acea persoană care nu a renunțat, indiferent de cât de greu i-a fost”

- Cum va fi după retragere? Îți vei lua o pauză sau vei intra direct în pâine cu antrenoratul și mental coaching-ul?
- Deja încep să mă orientez spre alte lucruri, să fac anumite chestii și să fac, așa, o trecere mai lină, nu să zic "Stop, hai să văd ce fac de acum încolo".

- Așa.
- Pentru că am observat că este o problemă cu sportivii de performanță care ajung să se retragă și nu știu încotro să o ia. Eu încă de mulți ani mă dezvolt pe partea asta, să văd ce îmi doresc, să mă descopăr și să văd ce aș vrea să fac în viitor. Și de aia spun că nu cred că aș rămâne doar într-o sală de sport, pentru că nu mă văd făcând doar asta.

- Bun.
- Nu că n-aș putea, aș face foarte bine, doar că nu m-aș limita să stau doar acolo, aș vrea să fac mult mai multe lucruri. Poate pentru o perioadă aș sta în sală, dar aș vrea să fac multe lucruri. Și cumva îmi pregătesc trecerea și am câteva direcții în care aș vrea să o iau.

- Dar nu știi acum...
- Vedem la momentul respectiv ce va fi. Viața te mai și surprinde, am și simțit pe propria piele. Adică tu vrei să-ți formezi în mintea ta niște idei, dar vine viața și spune: "Știi, Lăcră, pentru tine am altceva". Mi-a plăcut o chestie faină pe care am citit-o în zilele astea.

- Spune-ne.
- Băiețelul îl întreabă pe bunicul lui: "Bunicule, dacă Dumnezeu ne pregătește destinul, noi de ce trebuie să ne mai rugăm?". Și bunicul răspunde: "Pentru că în unele locuri ne mai lasă niște foi albe". Și așa cred și eu, știi, adică Dumnezeu ne pregătește ceva, dar contează și noi ce vrem.

- Tu cum ai vrea să te țină lumea minte?
- Am avut un exercițiu pe care l-am făcut eu pentru dezvoltarea mea, probabil îl știu foarte mulți, ce s-ar spune despre mine la înmormântarea mea, ce ar spune cei din jurul meu. Aș vrea să mă țină minte ca acea persoană care nu a renunțat, indiferent de cât de greu i-a fost în viață, care a vrut să facă bine celor din jur și care s-a bucurat de tot ceea ce i-a dat viața, fără să facă rău nimănui.

- În final, spune-ne, te rog, trei femei care au fost pentru tine până acum, în viață și în carieră, o sursă de inspirație sau chiar te-au influențat în vreun fel.
- Antrenoarea mea, care m-a influențat pe partea de sport. Nu aș vrea să ratez pe cineva care e important. Mama, clar, din multe puncte de vedere. Și o altă femeie... Nu știu pe care să o aleg. Mi-e greu să spun aici pe partea de dezvoltare. Aș spune Roxana Szekely, soția lui Andy Szekely, pentru că sunt un cuplu pe care... adică ei, ca familie, ca cuplu, ca mentori și tot ce sunt, m-au influențat și mi-au cizelat, așa, niște valori în viață.