INTERVIU Nadia Comăneci, interviu-eveniment pentru GSP, la fix 50 de ani de la primul 10 olimpic: „Perfecțiunea acelui moment nu mi-a luat ceva din viață, lumea trebuie să mă știe cu bune, cu rele”

Lună cu lună și zi cu zi, așteptarea a ajuns la liman. E 18 iulie 2026, la exact 50 de ani de când sportul mondial întâmpina cu brațele larg deschise o stea adolescentă din România și o introducea direct în istorie.

La Montreal, în concursul de gimnastică, Nadia Comăneci primea în premieră nota maximă, 10,00, într-o întrecere olimpică. Perfecțiunea fusese atinsă în mod oficial și tot ce a venit apoi a pornit de la acel reper solemn, dar și zâmbitor.

A trecut jumătate de secol, iar în Anul Nadia, protagonista unei realizări extraordinare rememorează într-un interviu exclusiv pentru GSP senzații și amintiri de atunci. Unele sunt vii și ascuțite, altele blurate de timp sau de emoții.

„Au trecut foarte mulți ani de atunci și nu toate momentele sunt la fel de clare în amintire", recunoaște cea care în 1976 cucerea trei medalii olimpice de aur, una de argint și una de bronz.

„Eu îmi doream măcar o medalie", repetă, dezvăluind apoi că n-ar ști să-i spună ceva special fetei de 14 ani care era, dacă s-ar întoarce în timp, în dimineața zilei de 18 iulie. „Doar să aibă în continuare încredere în ea pentru că poate să ajungă foarte sus".

În 2026, numele Nadia s-a rostit iar de mii de ori, de la București la Bruxelles și de la Madrid la Onești, trecând prin alte zeci de repere.

Cum vede marea campioană toată această călătorie prin timp și prin istorie, începută odată cu perfecțiunea și rotunjită cu maturitatea? Răspunsurile se regăsesc mai jos, în mod elaborat, atent și personal.

- Doamna Nadia Comăneci, s-au adunat deja câteva luni speciale, cu multe evenimente, în multe locuri, țări diferite, multă recunoaștere, cum le-ați parcurs? Cum v-au făcut să vă simțiți?
- Într‑adevăr, aceste prime luni ale anului au fost pline de momente speciale — multe evenimente, în locuri diferite, în țări diferite, fiecare cu propria energie. Fiecare întâlnire a fost încărcată de emoție și m‑a onorat profund. M‑am bucurat deopotrivă de revederile cu oameni din lumea sportului, dar și de întâlnirile cu oameni obișnuiți, care mă impresionează de fiecare dată prin sinceritatea și căldura emoțiilor lor. Toate aceste experiențe m‑au făcut să mă simt recunoscătoare și conectată la un public care continuă să prețuiască acele momente din trecut și să ducă mai departe simbolistica lor.

- Care a fost cel mai emoționant moment/eveniment din această perioadă?
- Cred că cel mai emoționant moment din această perioadă a fost întoarcerea la Onești. Totodată, revederea cu fostele mele colege de gimnastică a avut o încărcătură specială, întrevedere care a avut loc cu o zi înainte de Gala organizată de COSR. Gala, în care a fost omagiată performanța unei mici sportive care a schimbat istoria sportului, care, îmi face plăcere să cred, a făcut mulți copii să-și dorească să facă sport, să muncească în fiecare zi să-și depășească limitele, a reprezentat un moment care a rămas în sufletul meu.

• Echipa României la Montreal a fost compusă din Nadia Comăneci (14 ani), Mariana Constantin (16 ani), Georgeta Gabor (14 ani), Anca Grigoraș (18 ani), Gabriela Trușcă (17 ani), Teodora Ungureanu (15 ani). Rezerve au fost Marilena Neacșu (14 ani) și Luminița Milea-Răileanu (14 ani).

- Și la Onești?
- La Onești am fost bucuroasă să văd micile gimnaste care au participat la „Cupa Nadia Comăneci", o competiție organizată de CSM Onești și Fundația Nadia de peste 15 ani. Un alt moment plin de o încărcătură puternică a fost să parcurg din nou drumul pe care îl făceam, zi de zi, de acasă până la sala de gimnastică, să-mi redescopăr o parte dintre vecinii de atunci.

Nadia Comăneci: „La Onești, mi-am dat seama cât de puternice sunt rădăcinile și locul care te formează”

- Au fost multe persoane acolo.
- Da, toți oamenii pe care i‑am întâlnit pe traseu, felul în care m‑au salutat și m‑au primit cu atâta căldură după atâția ani... m‑a făcut să mă simt din nou acasă. A fost un moment profund, care mi‑a reamintit cât de puternice sunt rădăcinile și cât de mult contează comunitatea care te formează.

- Ce senzații v-au trezit revederea primului interviu la tv, a imaginilor de la Montreal sau le-ați accesat suficient de des în toată această perioadă?
- Mi‑a trezit, din nou, emoții foarte puternice. Indiferent cât de des revăd acele momente, nu am cum să rămân indiferentă - ele au o încărcătură care mă mișcă de fiecare dată. Pare aproape ireal că acele câteva secunde au schimbat totul: nu doar parcursul meu, ci poate întregul tablou al gimnasticii mondiale. Sunt imagini care poartă în ele o energie unică, iar reîntâlnirea cu ele mă emoționează mereu.

+4 FOTO

„Acea micuță Nadia de la Montreal era extrem de concentrată”

- Dacă ar fi să reconstituiți ziua de 18 iulie, cea a primei note de 10, cât de clară ar fi, cum începe și cum se încheie?
- Ziua de 18 iulie este, desigur, una specială, însă au trecut foarte mulți ani de atunci și nu toate momentele sunt la fel de clare în amintire. Eram concentrată pe exercițiile pe care le pregătisem la antrenamente și îmi doream să le execut cât mai bine în timpul competiției. Presiunea exista - era presiunea pe care ne-o impuneam fiecare dintre noi, gimnastele, pentru că visul oricărui sportiv este Olimpiada, iar toată energia noastră era îndreptată spre ceea ce aveam de făcut la aparate.

Nadia Comăneci la JO Montreal 1976 Foto: Imago Images

- Ce v-ați propus sau dorit înainte de Montreal?
- Eu îmi doream măcar o medalie. Tot ceea ce a urmat cred că a „încețoșat" și mai mult amintirile, pentru că nu mă așteptam la acel 10, nici la celelalte note de 10 care au venit după. Reacția publicului, surpriza arbitrilor, încurcătura cu tabela care nu era pregătită să afișeze o notă de 10 - toate acestea au creat un moment aproape ireal. Finalul zilei a fost plin de emoții, tocmai datorită acelui 10 neașteptat, dar dorit de toate, care a schimbat nu doar cursul gimnasticii, ci și parcursul meu ulterior.

- Dacă ați putea avea o conversație de cinci minute cu Nadia din dimineața respectivă, ce ați simți nevoia să-i spuneți și de ce?
- Nu știu dacă aș simți nevoia să îi spun ceva în mod special, pentru că îmi amintesc că și acea micuță Nadia era foarte concentrată și determinată. Dar dacă aș avea ocazia, i-aș spune să aibă în continuare încredere în ea, în toată munca depusă înainte de Olimpiadă și să dea tot ce are mai bun, pentru că poate să ajungă foarte sus.

7 notede zece a primit Nadia Comăneci în concursul olimpic de Montreal

Nadia Comăneci: „Exercițiul de la paralele a fost foarte bun, dar încărcat de emoție”

- Ați spus în câteva rânduri că exercițiul impus de la paralele nu a fost cel mai bun, ci altul, de la Cupa Americii, care au fost detaliile între cele două execuții?
- Am spus de mai multe ori că exercițiul de la paralele de la Montreal nu a fost neapărat cel mai bun din cariera mea, chiar dacă a rămas cel mai cunoscut. Din punct de vedere tehnic, consider că execuția de la Cupa Americii a fost mai curată și mai precisă. La Montreal, exercițiul a fost foarte bun, dar încărcat de emoția competiției și de presiunea momentului.

Nadia Comăneci la JO Montreal 1976 Foto: Imago

- Mai exact...
- La Cupa Americii, mișcările au fost mai fluide, tranzițiile mai bine controlate, iar ritmul general al exercițiului a fost exact așa cum îl doream. Diferența dintre cele două nu ține doar de dificultate, ci de calitatea execuției: la Cupa Americii am simțit că totul s‑a așezat perfect, fără ezitări, fără ajustări vizibile, cu o siguranță pe care, în mod paradoxal, nu am resimțit‑o la Montreal. Acolo, momentul a devenit istoric prin impactul lui, nu neapărat prin faptul că ar fi fost cel mai bun exercițiu al meu.

- Cum a fost momentul când au venit colegele și au început să vă felicite?
- A fost foarte simplu și foarte cald. Bucurie sinceră, îmbrățișări, reacții spontane - nimic protocolar, doar emoție între copilele care au trăit aceleași experiențe. Noi, este bine să reamintesc, eram ca niște surori, prietene foarte bune și ne susțineam și când ne era greu și când reușeam să facem exerciții bune.

- Care a fost reacția publicului, cum s-au manifestat, cum vi-o amintiți?
- Publicul, excepțional... a reacționat imediat. Aplauze, surpriză, un murmur care a umplut sala când tabela nu a putut afișa nota 10. Îmi amintesc energia aceea puternică, directă, care te face să înțelegi că s‑a întâmplat ceva cu adevărat special.

A păstrat numărul de concurs de la Montreal

- Din echipamentul de atunci, e ceva ce ați păstrat și dacă da, ce anume?
- Am păstrat numărul de concurs, cel de pe costum: numărul 73. Este o cifră cu o semnificație matematică deosebită. Așa cum am mai povestit, dacă adunăm 7 și 3 obținem 10, nota perfectă, dar și dacă adunăm cele 7 note de zece cu cele 3 medalii de aur obținem tot zece. Iar dacă le înmulțim, 7 ori 3 fac 21, numărul ediției Jocurilor Olimpice de la Montreal.

- După Montreal, ați primit scrisori care aveau scris pe plic „Nadia – România”. Ați mai păstrat scrisori din perioada de atunci? Cum vi se pare interacțiunea de acum cu fanii, accesul instant la idolii prin intermediul rețelelor sociale?
- Da, îmi amintesc acea perioadă în care primeam scrisori pe care era trecut doar „Nadia – România". La mama acasă mai există și astăzi câteva dintre ele, păstrate ca amintiri dintr-un timp în care oamenii comunicau altfel. Astăzi, lucrurile par mai simple: poți ajunge imediat la idolii tăi prin intermediul rețelelor sociale. În același timp, această interacțiune este mai puțin personală. E rapidă, e accesibilă, dar nu are întotdeauna aceeași căldură pe care o avea o scrisoare scrisă de mână, trimisă cu emoție și răbdare, și care implica și un efort puțin mai mare - trebuia să găsești o adresă la care să trimiți scrisoarea, să mergi la poștă să o trimiți, nici nu știai dacă ajunge sau nu la destinație, nici nu puteai spera că vei primi răspuns.

Nadia Comăneci: „Presiunea mai puțin pozitivă a apărut mai târziu, în anii în care au existat restricții”

- După 50 de ani, cine credeți că a schimbat mai mult sportul mondial: nota de 10 sau imaginea unei fete de 14 ani care a demonstrat că perfecțiunea poate exista?
- Probabil combinația dintre cele două. Nu cred că cineva se aștepta, în acel moment, ca vreo gimnastă să primească nota 10 - dovadă și tabela, care nu era pregătită să o afișeze. Cu atât mai puțin ca această notă perfectă să fie obținută de o sportivă atât de tânără. Împreună, cele două elemente au creat un moment care a schimbat nu doar gimnastica, ci și modul în care lumea privește performanța și posibilitatea atingerii perfecțiunii.

- Toată lumea cunoaște imaginea Nadiei de atunci. Cât de diferită era fata după ce cobora de pe podium?
- Depinde mult de moment. Dacă după podium mai aveam exerciții la alte aparate, îmi păstram concentrarea și intram imediat în ritmul următorului exercițiu - nu exista timp pentru euforie, eram aceeași fată care știa că mai are ceva de făcut.

- Și când competiția se încheia?
- Reveneam la naturalețea vârstei mele: un copil de 14 ani care se bucura, râdea și se relaxa abia după ce presiunea dispărea. Iar odată întoarsă în sala de gimnastică, pentru antrenamentele următoarei competiții, intram din nou în aceeași stare de concentrare totală. Acolo eram din nou sportiva care asculta îndrumările antrenorilor și își urmărea obiectivele.

- Pe 18 iulie 1976 ați câștigat ceva ce nimeni nu mai câștigase, dar există convingerea că orice victorie uriașă vine și cu o pierdere. Dacă vă uitați astăzi în urmă, ce credeți că ați pierdut în ziua în care lumea întreagă a început să vă cunoască?
- Nu cred că am pierdut ceva în ziua în care lumea a început să mă cunoască. În spatele acelei performanțe de la Montreal au stat mii de ore de antrenament, multă muncă și determinare. Evoluția de la Olimpiadă a fost rezultatul firesc al tuturor acelor ani de pregătire. Pentru mine, momentul de atunci a fost un vis împlinit. Nu pot spune că am visat la nota 10 - nimeni nu se gândea la așa ceva - dar mi-am dorit o medalie, indiferent de locul de pe podium. Așa că nu simt că am pierdut ceva; simt doar că am câștigat confirmarea muncii mele și o bucurie pe care nu o pot uita.

- Au existat momente în care nota de 10 a fost mai degrabă o povară decât o binecuvântare? V-ați dorit să fiți identificată și pentru altceva decât pentru acel „10"?
- Nu cred că nota de 10 a fost o povară în sine. Presiunea mai puțin pozitivă a apărut mai târziu, în anii în care au existat restricții și situații complicate legate de deplasările în afara țării - o perioadă dificilă, dar care nu avea legătură directă cu nota de 10, ci cu contextul de atunci. În ceea ce privește felul în care eram percepută, nu m‑a deranjat niciodată că oamenii mă identificau cu acel „10".

- Așa...
- A fost rezultatul muncii mele și un moment unic. Sigur, în timp, îți dorești ca lumea să vadă și omul din spatele performanței, nu doar simbolul, dar, în cazul meu, sper că oamenii mă văd așa cum sunt, cu părțile bune și, de ce nu?, defectele mele. Dar nu am simțit niciodată că perfecțiunea aceea mi‑a luat ceva; a fost parte din drumul meu și din ceea ce am construit în gimnastică.

- Toată lumea vorbește despre primul 10, dar dumneavoastră vă mai amintiți ultimul moment din viață în care nu erați „Nadia Comăneci"? Ultima zi în care erați doar Nadia, o fetiță simpatică de la Onești?
- Eu am fost mereu „Nadia", fetița care se suia cu fratele în copaci, care se juca cu prietenii pe lângă casă, care descoperea lumea din jur, un copil obișnuit, cu jocurile și bucuriile simple ale vârstei. Odată cu performanțele din gimnastică, am rămas „Nadia", dar mă știau mai mulți oameni. Această atenție m-a făcut să înțeleg în timp că deveneam un simbol și un model pentru ceilalți copii sau adulți, responsabilizându-mă. Sportul mi-a dat un drum, un scop și o disciplină care m-au format. După aceea, tot ce a urmat a devenit parte din identitatea mea, fără să simt vreodată că am pierdut ceva din copilul de atunci.

Medaliile Nadiei la Jocurile Olimpice de la Montreal

• aur la invidual compus

• aur la paralele

• argint cu echipa

• bronz la sol

- Întreaga planetă obișnuiește să vorbească mai mult despre simbolul Nadia Comăneci decât despre omul Nadia Comăneci. Dacă ar trebui să alegeți una din două variante – ca lumea să-și amintească peste 100 de ani doar performanța sau doar omul Nadia Comăneci –, pe care ați alege-o?
- Cred că nu pot alege între „simbol" și „om", pentru că cele două nu au existat niciodată separat. Simbolul nu ar fi apărut fără omul care muncea mii de ore în sala de gimnastică, iar omul de astăzi încearcă, prin tot ceea ce face, să onoreze acel simbol și să se ridice la nivelul lui. Proiectele în care sunt implicată, felul în care încerc să inspir generațiile tinere, dorința de a transmite mai departe valorile sportului — toate acestea sunt parte din același drum. Așa că nici peste 100 de ani nu cred că poate exista omul fără simbol sau simbolul fără om. Sunt două fețe ale aceleiași povești.

Ce se întâmplă cu performanța în România? „Avem 3 exemple puternice”

- Există sentimentul că România încă trăiește, sportiv vorbind, din marile ei legende. Vă îngrijorează că vorbim mai mult despre trecut decât să construim viitorul?
- Cred că este important și frumos că România vorbește despre legendele ei. Performanțele din trecut construiesc repere pentru generațiile noi și dau un sens istoriei sportului nostru. Dar în același timp, cred că este la fel de important să privim și spre prezent. Avem exemple recente puternice - Simona Halep, David Popovici, Mihaela Cambei, fetele de la canotaj și mulți alți campioni - sportivi care arată copiilor că se poate, că drumul performanței nu s-a închis. E bine să onorăm trecutul, dar la fel de bine este să construim viitorul, să susținem copiii și tinerii care intră astăzi în săli, pe terenuri sau în bazine. Adevărata continuitate vine din echilibrul dintre cele două: respectul pentru ce a fost și investiția în ceea ce poate fi.

- Dacă ar trebui să spuneți cât la sută din acel 10 a fost talent și cât la sută a fost muncă, cum ați împărți procentele?
- Cred că talentul a contat, desigur, dar munca a fost decisivă. Talentul te ajută să pornești, dar fără disciplină, repetiție și răbdare nu ajungi la performanță. Românii au o vorbă: „născut talent, murit speranță". Cred că se potrivește și în acest context, tocmai pentru că talentul nu e niciodată suficient. Un om implicat și muncitor poate recupera diferențele de talent, dar un om talentat care se bazează doar pe asta poate fi foarte ușor întrecut de cineva care depune efort susținut pentru atingerea unui obiectiv.

- Dacă ar trebui să le explicați tinerilor sportivi într-o singură propoziție ce nu se vede în spatele unei note de 10, care ar fi acea propoziție?
- În spatele oricărui 10 stau mii de ore de muncă, devotament și implicare.