Articol de Luminiţa Paul - Publicat miercuri, 12 ianuarie 2011 00:00
În anii '60, cînd ne credeam în societatea egalitară, sau cel puţin aşa ni se spunea, şi în handbalul românesc puterea se împărţea cam după acelaşi criteriu.
Din fericire pentru noi, eram campioni mondiali şi la feminin (1962), şi la masculin (1961). Cea mai frumoasă ipostază. De o parte erau Aurora Leonte, Irene Nagy, Iozefina Ştefănescu, Edeltraut Frantz, Victoriţia Dumitrescu, de cealaltă Oţelea, Hnat, Redl, Bulgariu, Ivănescu, Tellman. Egali. Cei mai buni. Primii în lume. Noi, românii. Ce vremuri! Ce iluzie!
Au pornit umăr la umăr şi undeva, pe parcurs, ceva s-a întîmplat. Băieţii au rămas puternici şi au mai cucerit trei titluri mondiale. Fetele s-au refugiat în umbră, în aşteptarea unor timpuri mai favorabile. Era patriarhat pur, sceptrul predat cu mîini transpirate de la Oţelea şi Gruia la Gaţu şi Birtalan. Au mai avut fetele o tresărire, în 1973, cînd au ajuns pînă la argintul lumii, însă nu mai era egal cu aurul masculin de un an mai tîrziu. Ghinion! Era patriarhat, v-am spus.
Apoi au fost iar egali, dar în jos. Nu mai eram campioni mondiali, nici la fete, nici la băieţi. Pe parcurs, iar s-a întîmplat ceva. După bronzul băieţilor din 1990, a venit rîndul fetelor. Matriarhat inaugurat întîi cu două locuri 4, generaţia Cosma-Tîrcă-Drăgănescu în 1993, apoi cele ale campioanelor mondiale de tineret Luca, Amariei, Dobrin, Vărzaru, Farcău, Brădeanu în 1999. Şi, în fine, argintul din 2005, prima medalie după atîţia ani de secetă şi frustrări. Cît de mult ne-am fi dorit un aur, dar e tot mai greu. Prea multă lume se bate acum pentru primul loc, toţi vor să smulgă o aşchie strălucitoare, valori sînt o grămadă, iar noi, noi, cei care avem patru titluri ale lumii la masculin, ne bucurăm acum pentru o calificare la turneul final.
Peste două zile, băieţii vor juca primul meci la CM 2011. Încă avem călduţ în memorie bronzul european al fetelor, din decembrie, v-am zis, sîntem în matriarhat, unul mai blînd, dar tot matriarhat e. Ce-ar putea face ei, Ghionea, Novanc şi ceilalţi, pentru a încerca să echilibreze balanţa? Pentru că o medalie, să fim sinceri, e departe de puterile noastre. În primul rînd, ar putea să lupte bine, cu demnitate şi curaj. Să repete ceva din nebunia meciului retur contra Rusiei, din preliminarii. Să se agaţe şi să spere, să strîngă din dinţi acolo unde tentaţia de a ceda ar fi mai mare.
Impresia artistică nu ţine loc de goluri, dar uneori punctează în inima suporterilor. Apoi vom mai vedea. Înainte de a dori să fim iar primii în lume, să începem prin a fi măcar între primii 12.
În anii '60, cînd ne credeam în societatea egalitară, sau cel puţin aşa ni se spunea, şi în handbalul românesc puterea se împărţea cam după acelaşi criteriu.
Din fericire pentru noi, eram campioni mondiali şi la feminin (1962), şi la masculin (1961). Cea mai frumoasă ipostază. De o parte erau Aurora Leonte, Irene Nagy, Iozefina Ştefănescu, Edeltraut Frantz, Victoriţia Dumitrescu, de cealaltă Oţelea, Hnat, Redl, Bulgariu, Ivănescu, Tellman. Egali. Cei mai buni. Primii în lume. Noi, românii. Ce vremuri! Ce iluzie!
Au pornit umăr la umăr şi undeva, pe parcurs, ceva s-a întîmplat. Băieţii au rămas puternici şi au mai cucerit trei titluri mondiale. Fetele s-au refugiat în umbră, în aşteptarea unor timpuri mai favorabile. Era patriarhat pur, sceptrul predat cu mîini transpirate de la Oţelea şi Gruia la Gaţu şi Birtalan. Au mai avut fetele o tresărire, în 1973, cînd au ajuns pînă la argintul lumii, însă nu mai era egal cu aurul masculin de un an mai tîrziu. Ghinion! Era patriarhat, v-am spus.
Apoi au fost iar egali, dar în jos. Nu mai eram campioni mondiali, nici la fete, nici la băieţi. Pe parcurs, iar s-a întîmplat ceva. După bronzul băieţilor din 1990, a venit rîndul fetelor. Matriarhat inaugurat întîi cu două locuri 4, generaţia Cosma-Tîrcă-Drăgănescu în 1993, apoi cele ale campioanelor mondiale de tineret Luca, Amariei, Dobrin, Vărzaru, Farcău, Brădeanu în 1999. Şi, în fine, argintul din 2005, prima medalie după atîţia ani de secetă şi frustrări. Cît de mult ne-am fi dorit un aur, dar e tot mai greu. Prea multă lume se bate acum pentru primul loc, toţi vor să smulgă o aşchie strălucitoare, valori sînt o grămadă, iar noi, noi, cei care avem patru titluri ale lumii la masculin, ne bucurăm acum pentru o calificare la turneul final.
Peste două zile, băieţii vor juca primul meci la CM 2011. Încă avem călduţ în memorie bronzul european al fetelor, din decembrie, v-am zis, sîntem în matriarhat, unul mai blînd, dar tot matriarhat e. Ce-ar putea face ei, Ghionea, Novanc şi ceilalţi, pentru a încerca să echilibreze balanţa? Pentru că o medalie, să fim sinceri, e departe de puterile noastre. În primul rînd, ar putea să lupte bine, cu demnitate şi curaj. Să repete ceva din nebunia meciului retur contra Rusiei, din preliminarii. Să se agaţe şi să spere, să strîngă din dinţi acolo unde tentaţia de a ceda ar fi mai mare.
Impresia artistică nu ţine loc de goluri, dar uneori punctează în inima suporterilor. Apoi vom mai vedea. Înainte de a dori să fim iar primii în lume, să începem prin a fi măcar între primii 12.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
